5. Hippie Story

STRATONELU – ROCK SCHOOL

05. HIPPIE STORY

La această întâlnire, vom dezbate o temă extrem de interesantă, care, până-n prezent, a fost abordată doar sub patronajul regretatului prieten al nostru Motzu Pittiş, la Teatrul Bulandra, Radio Tinerama, Radio România Tineret (Radio 3 Net) sau la întâlnirile unui club, celebru la începutul anilor '90, "Happy Hippy".

MOTZU PITTIŞ - DESPRE MIŞCAREA HIPPIE (Club A, 2002)

HIPPIES

Trecerea de la “era peştilor” la “era vărsătorului” nu se face brusc, ci treptat, şi de aceea nu există o dată fixă de trecere ci o anumita perioada de timp în care planeta şi umanitatea trec printr-un proces de transformare care mai este denumit şi …“apocalipsă”. În timp ce era peştilor cerea sensibilitate, era vărsătorului cere cunoaştere. Samuel Aun Weor, fondatorul mişcării gnostice, a afirmat că momentul de inceput al Epocii Vărsătorului este “eclipsa de soare” din zodia Vărsătorului, din februarie 1962, dar sunt astrologi care înaintează alte date, precum 2012 sau 2014… Iubirea şi toleranţa, vor permite acţiunea unor forţe spirituale pozitive care vor genera pacea universală. Modestia, omenia, întrajutorarea şi creativitatea vor crea o societate egalitaristă în care resursele se vor afla la dispoziţia tuturor… Modelul prezentat şi idea de “pace spirituală” seamănă destul de mult cu cel al mişcării “flower – power”.

5^th DIMENSION – AQUARIUS / LET THE SUNSHINE IN                                          

Mişcarea hippie a reprezentat o quintesenţă a mai multor elemente, care aparent nu aveau nici-o legătură între ele:

-  orientarea pacifistă, determinată de oponenţa la războiul din Vietnam, un război fără perspective, desfăşurat la mii de kilometri de SUA, care nu putea aduce nici-un fel de beneficii americanului de rând;

- stress-ul provocat de societatea modernă, de revoluţia tehnico - ştiinţifică galopantă, ce a determinat o reîntoarcere la modelele ancestrale: ideea de gintă, dragoste pentru aproape şi respectul faţă de natură. “Flower Power” reprezenta de fapt un dispreţ total faţă de ceea ce înseamnă modelul american de viaţă, ce ţine de materialismul sintetizat de sintagma “american way of life”;

- frământarea spiritual - culturală generată de poeţii beatniks şi de muzicienii rock’n’roll, care au declanşat o revoluţie în artele plastice, literatura, cinematograful şi muzica americană a anilor ‘50;

- răspândirea în masa studenţilor americani a unor idei şi tehnici, spiritual - filozofice - iniţiatice care veneau în contradicţie cu spiritualitatea creştină şi iudaică tradiţională: Dalai Lama, Krishnamurti, Ouspensky, Gourdjieff, practicile yoga sau artele marţiale;

- îmbinarea unei discipline ştiinţifice, psiho - farmacologia, cu mistica religioasă, care a permis definirea “religiei LSD-ului”. Dar aici, nu trebuie să omitem faptul că în acea perioadă erau evitate drogurile care dădeau dependenţă, preferându-se: marijuana, haşiş, LSD - ul, amfetamina şi foarte rar heroina. Drogurile tari, care erau utilizate la început mai mult în mediile artistice, au pătruns în universităţile americane mult mai târziu, când mişcarea hippie se stinsese de la sine, ca o lumânare. De cele mai multe ori, când se vorbea despre droguri, se foloseau "nume de cod" : "mary jane", "joint", "push", "sweet jane", "brown sugar", "Lucy", fiind doar câteva dintre codificările pe care le regăsim şi în titlurile unor piese celebre.

ERIC CLAPTON – COCAINE                                                                                     

COWBOY JUNKIES – SWEET JANE            

Să nu uităm că la momentul respectiv Statele Unite erau angrenate nu doar în războiul din Vietnam, ci şi întrun perpetuu război intern, cu populaţia afro – americană sau latino – americană, care doreau egalitate în drepturi cu albii, cu mişcarea feministă, care dorea emanciparea femeilor şi libertate sexuală, cu tinerii americani, care doreau legalizarea drogurilor, cu cea mai mare parte din populaţie, care dorea retragerea trupelor americane din Asia de sud est, dar şi cu veteranii de război, care considerau că guvernul American este mult prea tolerant cu tinerii care refuză să se încorporeze şi, de parcă nu ar fi fost destul, cu mişcările extremiste radicale precum Ku Klux Klan – ul şi Panterele Negre.

În aceste condiţii, au dispărut, în situaţii nefireşti, mulţi lideri de opinie: asasinate, accidente solitare, sinucideri, supradoze, stopuri cardiace. Şi mă refer, aici, la personalităţi politice precum John Kennedy, Robert Kennedy, Malcolm X, Martin Luther King, la actorii James Dean şi Malrlyn Monroe, la scriitorul Jack Kerouac, sau la câteva dintre cele mai cunoscute nume din zona muzicii cu impact la tineretul vremii: Jimi Hendrix, Jim Morrison, Elvis Presley, Janis Joplin, Gene Vincent, Buddy Holly, Otis Redding, Al Wilson, ceva mai târziu Bob Marley şi să nu-l uităm nici pe John Lennon care, deşi nu era american, a compus acel “Give Peace A Chance”, care a fost fredonat de peste 1.000.000 de oameni în faţa Casei Albe la cea mai mare demonstraţie antirăzboinică din SUA.

JOHN LENNON – GIVE PEACE A CHANCE        

Se pune întrebarea: “A existat oare un complot uriaş destinat să elimine fizic liderii de opinie ai tineretului american?”.

Posibil, dacă ne luăm după documentele din arhivele CIA şi FBI făcute publice în ultimii ani. "Teoria conspiraţiei", demonstrează că serviciile secrete americane au colaborat îndeaproape pentru înlăturarea fizică a liderilor de opinie radicali sau ai celor care se împotriveau sistemului. Dar bineînţeles că, au fost şi multe accidente datorate exceselor.

Bineînţeles că, trebuia să existe şi un catalizator care să aducă spre San Francisco, autointitulat “centrul mişcării hippie”, tinerii americani din toate cele 50 de state. Mulţi consideră că poeţii şi scriitorii beatnicks, în frunte cu Allen Ginsberg, adunaţi în zonă, au atras, datorită spiritului lor nonconformist, o mulţime de tinere eleve, studente sau casnice, ai căror iubiţi sau soţi plecaseră în războiul din Vietnam. Li se alăturau tinerii care au refuzat înrolarea, studenţii şi cei care cutreierau America în căutarea unui nou stil de viaţă. Romanul lui Jack Kerouac, “On The Road”, a fost primul roman american al nonconformiştilor şi al spiritelor rebele, al visătorilor şi al fugarilor. Să nu uităm că după război, visul americanului de rând, acel “american dream”, se reducea la: maşină, casă, nevastă, copii, serviciu şi dimensiunea contului din bancă. Dispăruse total romantismul pionierilor americani care erau nişte aventurieri nestatornici dornici de experienţe noi.

MAMAS AND PAPAS – CALIFORNIA DREAMIN’            

ACROSS THE UNIVERSE – COME TOGETHER                                                 

Tot un fel de catalizator îl reprezenta şi dorinţa tinerilor de a fi liberi să se exprime aşa cum vor şi să încalce tabuurile impuse de societatea conservatoare. Egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor indiferent de sex sau culoare, libertatea sexuală şi consumul de substanţe halucinogene reprezentau principalele tabuuri încălcate de “mişcarea hippie”. 

Efectele halucinogene ale anumitor plante sau produse de laborator au fost studiate încă din vremea războiului atât de medicii germani cât şi de cei americani. Albert Hoffman, un chimist elveţian, crease primul drog sintetic, LSD, încă din 1938. Unul dintre părinţii spirituali ai mişcării “flower power”, Timothy Leary, era doctor în psihologie la Universitatea din Harvard. Acesta  se născuse în anul 1921, fiind un irlandez catolic ce a renunţat, în 1958, la creştinism convertindu-se la hinduism. În calitatea sa de cercetător la Centrul de Studii asupra Personalităţii Umane al Universităţii Harvard, a început să facă experienţe referitoare la efectul LSD – ului asupra psihicului uman, apelând la studenţi voluntari. Aceste experienţe, au fost acceptate iniţial de Universitate, deoarece continuau studiile făcute de scriitorul Aldous Huxley, care afirma că: “există droguri care pot dezvolta şi chiar pot lărgi limitele gândirii omeneşti”.

BEATLES – LUCY IN THE SKY WITH DIAMOND        

ROLLING STONES – BROWN SUGAR                                                                                 

Ulterior, Timothy Leary a fost exclus din campusul universitar dar a găsit alţi voluntari în rândul poeţilor şi intelectualilor beatniks din zona Los Angeles - San Francisco. Prin “psychedelic”, Leary înţelegea, “ceea ce exaltă spiritual”, adică efectul de eliberare al conştiinţei produs de drogurile halucinogene. Prin extensie, acest termen, a ajuns să definească în timp, muzica, filmele şi literatura care încurajează consumul de halucinogene, precum şi cluburile sau restaurantele în care acest lucru era permis.

Allen Ginsberg, “şamanul nebun al generaţiei beat”, este considerat ca fiind cel de-al doilea lider spiritual al mişcării hippie. Cum s-a realizat legătura dintre el şi Timothy Leary? Leary l-a atras pe Ginsberg să publice în “Revista psychedelică” (P.R.), care va deveni primul organ de presă al mişcării hippie.

COUNTRY JOE & THE FISH – DON’T BOGART THAT JOINT                                              

STEPPEN WOLF – THE PUSHER    

Din colaborarea celor doi au fost enunţate cele trei porunci hippie: “turn on” - fii pregătit pentru o experienţă psychedelică, “turn in” - cunoaşte adevărul suprem prin extazul interior şi “drop out” - “las-o baltă!”, în sensul de participare socială.  Mai târziu, au apărut şi alte publicaţii hippie, cum ar fi: “Oracle” - un cotidian al comunităţilor hippies de pe Coasta de Vest cu ediţii speciale pentru San Francisco şi Los Angeles şi “Inner Space”, cu sediul la New York, destinat Coastei de Est.

În accepţiunea generală, hippie a fost o mişcare protestatară a tineretului studios american , “un efort neorganizat de a se situa în afara ordinii sociale existente... o rebeliune împotriva instituţiilor de bază ale societăţii  ... un efort conştient de dezvăţare de valorile şi idealurile sociale acceptate, prin folosirea drogurilor psychedelice” (Lewis Yablonsky - “Enciclopedia Americană”). 

Originea cuvântului “hippy” este  controversată până astăzi. Unii văd în el o simplă deformare a cuvântului “hipsters”, tineri intelectuali revoltaţi aparţinând generaţiei beat, al cărui leader a fost pentru o vreme romancierul Norman Mailer. Alţii pretind că termenul reprezintă o deformare a substantivului “happy” ce exprimă fericirea.

FLOWER POT OF MEN – LET’S GO TO SAN FRANCISCO                                             

Primele şapte comunităţi hippies au apărut în ianuarie 1966, la San Francisco, în pădurile de sequoia din California, dar şi pe Coasta de Est, în New Jersey. Se constituiseră pe baza ideilor comune ale unor tineri care respingeau instituţiile statale şi familia tradiţională - considerată a fi un concept învechit ce trebuia înlocuit cu o familie extinsă, un fel de mariaj în grup în care să existe o largă libertate sexuală. Era respinsă, de asemenea, religia creştină şi iudaică, precum şi sistemul economic şi educaţional tradiţional. Era, de fapt, o negare a societăţii moderne în ansamblul ei şi un îndemn la nesupunere civică şi anarhie.

TRAFFIC – DEAR MR FANTASY                                                                                    

HIPPIE LIFE

Care era specificul existenţei întro familie hippie? Membrii comunităţii erau egali în drepturi, indiferent de rasă, sex sau pregătire, un egalitarism de tip comunist, participând în mod egal la manufacturarea hainelor, a încălţămintei sau la procurarea hranei. Nu se foloseau banii, ci se efectua un troc de produse. Astfel apăruseră primele magazine specializate ale mişcării hippie, “head shops”. Aici  obiectele cumpărate nu se plăteau ci se lăsa la schimb o haină sau nişte încălţări,  de care nu mai aveai nevoie, care putea fi utile altuia. Anul de vârf al mişcării a fost 1967, atunci când cea mai mare parte a “familiilor” hippies s-a reunit la San Francisco, preluând controlul districtului Haight - Ashbury, şi a transformat acest oraş într-o metropolă hippie fără egal. 

SUMMER OF LOVE  

ROLLING STONES – SHE’S LIKE A RAINBOW                                                               

Să amintim şi organizarea structurală a mişcării hippie. Existau cei doi “guru”, Leary şi Ginsberg, care erau ideologii mişcării, apoi câteva sute de “discipoli”, care proveneau adesea din rândul preoţilor budişti stabiliţi în California, apoi veneau “novicii” tineri hippies care se adunau în jurul unui discipol. Mulţi dintre ei au “explorat” experienţa psychedelică întorcându-se apoi la viaţa considerată normală. Mai existau şi acei “teeny boppers”, adolescenţi rebeli, elevi sau studenţi, fugiţi de acasă pentru a încerca experienţe noi. Aceştia nu au fost interesaţi nici-un moment de aspectele filozofice şi mesajele mişcării,  ci doar de: modă, spectacole, intoxicarea cu droguri şi iniţierea sexuală. Sunt cei care au adus cele mai multe prejudicii mişcării hippie, ei constituind acea “masă de manevră” care a fost folosită de serviciile secrete în acţiunea de discreditare a mişcării “flower power”.

THE BAND – THE WEIGHT 

JANIS & BIG BROTHERS HOLDING COMPANY – BALL & CHAIN                                 

Janis Joplin şi Big Brothers Holding Company la Festivalul de la Monterey, prima mare adunare sub deviza “the summer of love”, imortalizată şi intrun film documentar realizat, de P.A. Pennebaker şi pe un set de înregistrări live.

Monterey Pop Festival, s-a desfăşurat la sud de San Francisco, în perioada 16 - 18 iunie 1967. Organizatorii, Alan Pariser, John Phillips (de la The Mama’s & The Papa’s) şi Lou Adler, şi-au dorit ca acest festival să fie lipsit de orice fel de rigoare formalistă. Totul se desfăşura sub cerul liber, pe o arenă vastă. Interpreţii au participat, unii din proprie iniţiativă, fără nici-o pretenţie materială. Au fost 55000 de spectatori plătitori.  În prima seară, vineri 16 iunie, au cântat 7 solişti şi formaţii, capete de afiş fiind: Eric Burdon & The Animals şi Simon & Garfunkel. Sâmbătă 17 iunie, au fost prezente 13 formaţii şi 2 solişti. S-au remarcat: Otis Redding, Jefferson Airplane, The Byrds, Canned Heat, Al Kooper & Paul Butterfield Blues Band, Electric Flag şi Quicksilver Messenger Service.

PAUL SIMON & ART GARFUNKEL - HOMEWARD BOUND / SPUND OF SILENCE / FEELIN' GROOVY

PAUL BUTTERFIELD BLUES BAND - DRIFTIN' BLUES

JEFFERSON AIRPLANE – SOMEBODY TO LOVE                            

Duminică, 18 iunie, în ultima zi a festivalului, au evoluat alte 10 nume grele: Ravi Shankar, Janis Joplin & Big Brother & The Holding Company, The Who, Grateful Dead, Mamas & Papas, Scott McKenzie şi Jimi Hendrix Experience.

Pentru prima dată erau auzite lungile solouri de chitară psychedelice, adevărate “transe” în care muzica îşi pierdea rigurozitatea melodică. Au fost şi momente speciale. Ca de obicei, The Who şi-au distrus instrumentele, iar Jimi Hendrix, ca să nu rămână mai prejos şi-a dat foc la chitară. Exceptându-l pe Ravi Shankar, care a primit 3000 de dolari, toţi ceilalţi muzicieni au cântat “pro bono”, fondurile adunate fiind donate unor organizaţii caritabile. Contry Joe & The Fish, au donat 5000 de dolari, din propriul buzunar pentru a se realize filmul documentar al lui P.A. Pennebaker.

GRATEFUL DEAD – VIOLA LEE BLUES  

THE WHO - MY GENERATION

JIMI HENDRIX - FOXY LADY

Anul cel mai bun al mişcării hippie a fost anul 1967 când s-a organizat celebru “love in” din San Francisco, menit să celebreze victoria lui Timothy Leary asupra justiţiei americane. Hippies apar pe copertele revistelor “Time”  şi “News Week” şi se părea că nimic nu va putea stopa extinderea fenomenului. Tot mai mulţi dintre tinerii chemaţi să lupte în Vietnam se refugiau în comunităţile hippies rupându-şi ordinele de înrolare. Riscau astfel, o pedeapsă de 5 - 7 ani închisoare, pentru “nesupunere civică”, cum a fost cazul lui David Jackson, soţul celebrei cântăreţe folk Joan Baez sau al marelui boxeur Cassius Clay.

SAN FRANCISCO - LOVE IN

Dar, pe neaşteptate, declinul mişcării hippie a început cu un fapt divers, celebra “crimă din Bel Air”, intens speculată de adversarii mişcării, care, beneficiind de o mediatizare masivă, au creat un soi de culpabilizare colectivă. Nu se ştie dacă a fost o înscenare sau o crimă comandată dar, faptele brute, arătau că acolo, o “familie” de hippies drogaţi, conduşi de celebrul Charles Manson, au ucis-o cu bestialitate, într-un adevărat “ritual al sângelui”, pe soţia regizorului Roman Polanski, cunoscuta actriţă Sharon Tate, însărcinată în luna a noua. Gratuitatea crimei, adăugată la aroganţa afişată de Manson în apariţiile TV şi la finul război psihologic declanşat de mass media i-a convins pe mulţi dintre tinerii “novici” şi “teeny boppers” să se întoarcă acasă.

VELVET UNDERGROUND – VENUS IN FURS   

HAIR – GOOD MORNING STARSHINE                                                   

Au apărut apoi, noii “guru”, învăţăţi şi preoţi budişti din Tibet, India sau China, precum şi, americani întorşi din călătoria “iniţiatică” în Orient, care au început atacuri sistematice pentru demonstrarea diletantismului ideilor lui Leary, care au dus la pierderea treptată a influenţei şi prestigiului acestuia, fiind acuzat de intoleranţă şi megalomanie. La exact un an după acel “love in”, pe 6 octombrie 1967, se celebrează în San Francisco, spre satisfacţia poliţiei, părinţilor şi administraţiei americane, “moartea mişcării hippie”. Sunt arse multe dintre simbolurile acesteia: coliere, bluze înflorate, reviste psychedelice, discuri, portretele şi  cărţile lui Leary. Era mai mult o manevră propagandistică deoarece “familiile” au continuat să existe, unele dintre ele chiar până-n zilele noastre.

THE HIPPIES

Cele mai multe familii hippies s-au autoizolat, participând doar la festivalurile rock sau celebrele marşuri ale păcii, în timp ce altele s-au raliat la mişcarea “The Brotherhood of Freemen”, condusă de Meher Baha, un înţelept budist ce avea pe atunci peste 70 de ani, care se opunea folosirii tuturor drogurilor tari. Acum devin la modă portretele lui Mao sau Che Guevara, gruparea “freekers”, care număra la un moment dat aproape 2.000.000 de adepţi, având în anii ‘70 o clară orientare anarhistă şi pro-comunistă. După moartea mentorului, ia naştere “mişcarea Baha’ii”, care atrage un număr restrâns dintre foştii hippies, cea mai mare parte dintre aceştia reintegrându-se social, iar unii dintre ei au devenit mai târziu ecologişti, scientologi sau adepţi ai mişcării “new age”. Mulţi foşti hippies pleacă în călătorii iniţiatice în India, convertindu-se la budhism.

RAVI SHANKAR – AT MONTEREY      

BEATLES – WHITHIN’ YOU WHITHOUT YOU                                                             

Odată cu declinul mişcării hippie, tinerii americani s-au mobilizat şi au participant în număr mare la importantele mitinguri, marşuri şi revolte de stradă, împotriva războiului din Vietnam. În statele din sud, populaţia de culoare declanşează o amplă mişcare nonviolentă pentru egalitate în drepturi cu albii. Femeile din întrega ţară participă la numeroase marşuri pentru drepturi egale cu bărbaţii. În majoritatea universităţilor, studenţii se mobilizează întro amplă mişcare de stânga, pro - guevaristă sau pro - maoistă, ceea ce a dus la numeroase incidente anarhiste, înfruntări cu poliţia, de multe ori, soldate cu morţi şi răniţi. Încet, încet, centrul mişcării protestatare se mută de pe coasta de vest, din California, pe coasta de est, în Massachussets, Columbia DC şi New York.

BOB DYLAN + JOAN BAEZ + PETER PAUL & MARY – BLOWIN’ IN THE WIND      

BEE GEES – MASSACHUSSETS

Majoritatea dintre voi aţi vizionat filmul lui Michael Wadleigh, “Woodstock”, un documentar - artistic de lung metraj, care redă cum nu se poate mai bine atmosfera existentă în cele trei zile dedicate muzicii, păcii şi dragostei.

Voi reaminti doar numele celor care apar în film, precum şi  ale altor trupe şi interpreţi care au participat la festival, fără să apară în film. Din prima categorie fac parte: Joe Cocker, Santana, Ten Years After, The Who, Country Joe McDonald & The Fish, Joan Baez, Canned Heat, Joni Mitchell, Matthews’ Southern Comfort, Arlo Guthrie, John Sebastian, Jimi Hendrix, Sly & The Family Stone, Richie Havens, Sha - Na - Na şi Crosby, Stills, Nash & Young.  Printre cei care nu au apărut în filmul lui Wadleigh, se numără: Jefferson Airplane, Grateful Dead, The Band, Blood Sweat & Tears, Creedence Clearwater Revival, Incredible String Band, Johnny Winter, Paul Butterfield, Janis Joplin, Melanie Safka, Ravi Shankar, Mountain, Keef Hartley Band. După cum se poate observa numai nume sonore care au venit fără a avea pretenţii financiare deosebite, tocmai pentru a “respira” atmosfera de acolo.

Cele trei zile de “pace spirituală” de la Woodstock s-au desfăşurat sub “semnul divinităţii” neînregistrându-se nici-un fel de incidente, motiv pentru care festivalul a fost bine receptat de opinia publică americană. Probabil că adevăratul “mesaj” al festivalului de la Woodstock, trebuie căutat în piesa lui Country Joe McDonald, “Feel Like I’m Fixing To Die”, o melodie cu un mesaj antirăzboi fră nicio perdea.

COUNTRY JOE MCDONALD – FEEL LIKE I’M FIXING TO DIE         

CROSBY, STILLS & NASH - WOODSTOCK

CREEDENCE CLEARWATER REVIVAL - BAD MOON RISING                                                                             

Să vedem care au fost culisele organizării acestui festival. În februarie 1969, s-a înfiinţat la New York, Woodstock Ventures, o fundaţie ce-şi propunea organizarea unui mare festival rock. Michael Lang era un fost hippie care trăise o vreme în comunitatea artiştilor din Woodstock. Încă de atunci îI venise ideea organizării unui mare festival care să reunească timp de trei zile sute de mii de oameni în mijlcul naturii. Se doreau trei zile de pace, dar şi de protest, în acelaşi timp, împotriva războiului din Vietnam. Din acest moment, sute de oameni din cele mai diverse domenii de activitate sau medii sociale se luptă pentru punerea în practică a acestei idei. Nimeni nu avea experienţă în organizarea unor astfel de evenimente, dar  toată lumea a conlucrat excelent.

După mai multe amânări, cauzate de refuzul autorităţilor din Woodstock de a permite desfăşurarea festivalului, un fermier din Bethel, Max Yasgur îşi pune la dispoziţie ferma pentru amenajarea scenei şi adăpostirea sutelor de mii de tineri care urmau  să sosească din întreaga ţară. Pe parcursul  celor trei zile de festival, 15 - 17 august 1969, au fost prezenţi acolo peste 450.000 de spectatori (după unele estimări erau aproape 600.000).

MOUNTAIN – SOUTHBOUND TRAIN           

SANTANA - SOUL SACRIFICE

Festivalul de la Woodstock a reprezentat şi o mare întrecere între chitarişti, unii dintre ei erau destul de puţin cunoscuţi la vremea respectivă. Barry The Fish Melton (Country Joe & The Fish), Carlos Santana (Santana), Miller Anderson (Keef  Hartley Band), Henry Vestine (Canned Heat), Leslie West (Mountain), Jerry Garcia (Grateful Dead), Pete Townshend (The Who), Jorma Kaukonen (Jefferson Airplane), Henry McCullough (The Grease Band), Alvin Lee (Ten Years After), Robbie Robertson (The Band), Johnny Winter (Edgar Winter Band), Steve Katz (Blood Sweet & Tears) şi bineînţeles Jimi Hendrix, au făcut din festivalul de la Woddstock 1969, cea mai teribilă înfruntare între chitarişti care a existat vreodată.

TEN YEARS AFTER – I’M GOING HOME

EDGAR WINTER BAND - MEAN TOWN BLUES                  

Jimi Hendrix, care trebuia să încheie festivalul, fusese angajat de Woodstock Ventures pentru 18.000 de dolari. A ajuns, conform contractului, în seara zilei de duminică, când ploua mărunt. Cum nu s-a simţit prea bine, organizatorii l-au programat luni dimineaţa, atunci când  lumea începuse deja să plece. La apariţia lui Jimi şi a formaţiei sale, Gypsys Suns & Rainbows, soarele tocmai şi-a făcut apariţia, dar nu mai rămăseseră decât vreo 30.000 de spectatori. Deşi apărea pentru prima dată pe scenă alături de Juma Sultan, Larry Lee, Jerry Velez, Billy Cox şi Buddy Miles, Hendrix a cântat aproape 140 de minute şi, în ciuda evidentei lipse de coeziune a trupei, au existat şi momente remarcabile.

JIMI HENDRIX

THE WHO -  MAGIC BUS

Ultimul mare festival hippie, s-a desfăşurat în Anglia, pe insula Wight, la sfârşitul lunii august 1970, el reunind aproape 600.000 de tineri simpatizanţi ai mişcării hippie din întreaga Europă.

Festivalul de pe insula Wight s-a desfăşurat pe parcursul a 6 zile, între 26 şi 31 august 1970, la East Afton Farm. Printre cei care au cântat acolo, s-au aflat: Chicago, Family, Taste, Mungo Jerry, Emerson Lake & Palmer, John Sebastian, Free, Sly & The Family Stone, The Who, Joni Mitchell, The Doors, Moody Blues, Leonard Cohen, Procol Harum, Cactus, Richie Havens şi Jimi Hendrix & Band of Gypsys. A fost ultimul mare show dat de Jimi Hendrix, cu putin timp înaintea morţii sale.

JIMI HENDRIX – MACHINE GUN 

DOORS – WHEN THE MUSIC’S OVER / THE END                                                                              

Aş putea spune că Europa avea să se dovedească mult mai îngăduitoare cu mişcarea flower - power decât americanii. Aici legile au fost mult mai permisive, astfel că, Rotterdam, Amsterdam sau Copenhaga au devenit un fel de “capitale” europene ale mişcării hippie. Tot aici, în Olanda ca şi în alte câteva ţări nordice, s-a obţinut legalizarea consumului substanţelor halucinogene uşoare. În Copenhaga s-a înfiinţat chiar un cartier, Christiana, în care se trăieşte de mai bine de 40 de ani în manieră hippie.

Vremurile s-au schimbat. Nimic, din America mileniului 3, nu mai aminteşte de “cămăşile înflorate” ale deceniului hippie. Poate ceva mai mult liberalism în gândire şi grijă faţă de natură. O parte dintre visătorii de altă dată au ajuns în funcţii importante, acolo unde decid războaie în Afganistan, Irak sau Iugoslavia, fără ca acestea să mai declanşeze acele vehemente marşuri de protest. Mici “familii” mai există, ici şi colo, dar hippies mult mai puţini. Cei mai mulţi au fost răpuşi de supradoze sau alcool , iar cei rămaşi în viaţă au devenit nişte bătrânei nostalgici şi desueţi. Nimeni nu se mai teme de ei şi nu-i mai ia în serios. “American dream” a revenit în forţă, pragmatismul contemporan depăşindu-l cu mult pe cel postbelic.

SCOTT MCKENZIE – SAN FRANCISCO