ARPI KAJTAR

Deşi este destul de puţin cunoscut pe plan naţional, Arpi Kajtar, se află, fără îndoială, în topul celor mai buni chitarişti din Timişoara, oraş care a dat câteva zeci de chitarişti de mare valoare. Ghinionul, lui Arpi, dacă se poate numi aşa, se datorează faptului că, nu s-a aflat printre componenţii formaţiilor timişorene care, în anii 60 - 70, s-au făcut cunoscute printre "regăţeni": Phoenix, Progresiv TM şi Pro Musica. Nici în Clasic XX, o altă trupă, din zonă, care a venit prin Bucureşti, nu a activat prea mult timp.

A rămas, un fel de "lup singuratic", care a refuzat sistematic compromisul apariţiilor facile. Trecutul său muzical şi valoarea sa incontestabilă, au fost apreciate de toţi muzicienii timişoreni, mai în vârstă sau mai tineri, pe care i-am cunoscut. Iar concertele trupelor sale de suflet: Reflex, Clasic XX şi Univers, mai sunt amintite şi astăzi de rockerii nostalgici din oraşul de pe Bega.   

Ne-am cunoscut, în urmă cu aproape 10 ani, prin intermediul prietenului comun, regretatul Bela Kamocsa. La jam session - ul care a urmat, concertului Bega Blues Band, Arpi, s-a remarcat prin riffurile sale nervoase de chitară şi prin solourile de mare virtuozitate. Deşi, în acea seară s-a nimerit ca, în clubul respectiv, să fie mai mulţi chitarişti de valoare pe care-i cunoşteam, era imposibil să nu-l remarci. Cum numele îmi era necunoscut m-a interesat, imediat, trecutul său muzical. Aşa am aflat că era unul dintre veteranii rockului timişorean şi a trebuit să accept faptul că mult lăudatele mele cunoştinţe, referitoare la istoria rockului românesc, prezintă unele goluri serioase. Acest lucru, mi s-a confirmat şi a doua zi, când ne-am întâlnit întâmplător, pe o terasă centrală, şi mi-a povestit cu lux de amănunte, pe parcursul mai multor ore, tot ce trebuia ştiut despre rockul timişorean din anii '60 - '80.

Din păcate, informaţiile respective, pe care le notasem cu multă grijă, s-au pierdut odată cu conţinutul unui hard disc extern, pe care îmi sistematizasem materialele, astfel că, în urmă cu câteva zile, am apelat, din nou, la memoria lui Arpi. Mi-a răspuns rapid, pe net, cu aceeaşi amabilitate şi minuţiozitate. Din interviu, am aflat câte ceva şi despre preocupările sale actuale şi despre activitatea sa principală, aceea de mentor pentru tinerii chitarişti timişoreni.

                                                                                                                                                  Nelu Stratone

Când şi cum a aparut pasiunea ta pentru muzică, în general, şi pentru beat şi rock, în special? În liceu sau facultate ai cochetat vreodată cu ideea de a deveni muzician profesionist?

Arpi Kajtar :

În familie se asculta multă muzică, bunicul, din partea mamei cânta la vioară , tziteră şi vocal. Muzica, de prin ’64 - ’65, de « chitară  electrică », care era tot mai prezentă prin The Ventures, a fost continuată de The Shadows, care au introdus muzica  rock & roll  şi în Europa. În acest fel, muzica cântată vocal... mai rock & roll, mai, rhythm & blues, ce a venit ceva mai tarziu, era acceptata… şi uşor, uşor... şi-a făcut loc în muzica uşoară europeană.

Pe, Mony Bordeanu, care locuia  în acelaşi cartier cu mine, îl cunoşteam printr-un prieten de-al meu, ceva mai în vârstă, cu mult înainte ca acesta să cânte cu Sfinţii. La el acasă, am văzut prima chitară acustică, cu o doză... adică, pentru mine, prima chitară electrică. În « gaşca », de la plaja pe malul Begăi, dar  şi în parcul « Doja » din cartierul Elisabetin,  când unul, când altul, băieţi mai în vârstă, apăreau cu câte o chitară,  la care cântau rifuri simple precum The Surfaris - « Wipe Out » sau Arthur « Guitar Boogie » Smith – « Guitar Boogie », sau se acompaniau la câte o frântură de piesă cunoscută din filmele vremii... ceea ce, pe noi, puştanii, ne fascina şi ne uimea.

La Radio Luxemburg,  curgeau şlagărele, Radio Europa Liberă, a inceput să difuzeze muzică mai « modernă », iar Radio Budapesta şi Radio NoviSad  au început şi ele să ţină pasul cu muzica nouă. În casa vecină, la demisol, cânta la pian, de răsuna strada, Pekni Zoly, mai târziu, vocalist şi chitarist, în trupă cu  Zoli Vitez, un muzician chitarist de excepţie, formaţie care a cântat prin cluburi şi chiar şi la clubul Lira, situat mai central chiar în « Piaţa Maria  ». Acesta era un fost cinematograf renovat şi transformat în club.

La clubul  PM6, am ascultat şi văzut mai multe concerte, cu trupe diferite, precum şi prezentările muzicale ale lui Petre Umanschi, de la ARLUS şi de la Casa Studenţilor,  care venea prin cluburile de dans şi ne încuraja să facem trupe de concert şi să ieşim din mediul de formaţie de club de dans. Din cartierul Elisabetin / Josefin, s-au tras foarte mulţi dintre muzicienii timişoreni, reprezentanţi ai curentului beat – pop rock. Cam acesta a fost mediul muzical din zonă, ce a influenţat mulţi tineri în alegerea  unei căi de urmat.

Lumea te cunoaşte drept « chitaristul formaţiei Clasic XX », una dintre principalele concurente a formaţiei Phoenix. În ce trupe ai activat de-a lungul anilor şi care au fost muzicienii cu care ai colaborat in aceste trupe (eventual componenţe stabile la un moment dat)?

Arpi Kajtar :

Clasicii, s-au înfiinţat în anul 1967, în formula : Puba Hromadka - tobe, Robi Strumberger - vocal, Mişu Ciuchitu – chitară ritm, Ocsi Krizsan - chitară solo şi Zoli Kovacs – bas. La ora aceea, eu studiam încă, încercam să cânt la chitară, furam şi învăţam, tot ce puteam, de la Karl Zirenner, chitaristul extraordinar al grupului vocal instrumental, Reflex, ce cântau chiar pe strada mea, la clubul « Ada Marinescu ».  Zirenner, a primit o chitară Framus, ce era o minune, o copie de Fender Jaguar, care, mai tarziu, a fost cumpărată de Laci Herdina, care i-a urmat în trupa Reflex.

Această formaţie (Reflex, n.n.) cânta în componenţa : Karl Zirenner - chitară, Sanyi Munteanu - bas, Tzache Botzoc - voce şi chitară ritmică, Udo ( ? ) – tobe, iar, după o vreme, în locul lui Tziry,  a urmat  la chitară, Laci Herdina. Sfinţii (Phoenix) cântau, pe atunci, în clubul « Cărămida », o popicărie renovată a clubului « Constructorul ».

După ce am intrat la Liceul C.D. Loga, împreună cu un coleg din Generală 7, din cartierul Elisabetin - piaţa Bălcescu ( Lahovary), Palkovacs Carol,  am început să construim o chitară electrică, luându-i ca model pe cei mai în vârstă, care cântau deja prin cluburi. Mentorul şi prietenul meu mai în vârstă, Karl Zirenner, mi-a construit primul amplificator. (Acest Karl Zirenner, era un mare artist: electronist, artist plastic, fotograf profesionist, chitarist de excepţie ...un model demn de urmat pentru orice tânăr).

În liceu, am înfiinţat o trupă, cu Palkovacs Carol - bas, Iuliu Nagy - baterie, Lengyel Paul - chitară ritmică, vocal, şi, cu mine (Arpi) - chitară solo. Cântam la diversele evenimente şcolare, reuniuni şi activităţi culturale realizate de clasa noastră, dar, ţineam, în acelaşi timp, prin comunele din jurul Timişoarei, adevărate  spectacole de  teatru – scenetă, dans popular, dans modern şi muzică beat. Cu banii strânşi, vara, plecam toată clasa în excursie cu cortul.… la munte, în Retezat sau la Văliug.

În clasa a XI-a, am fost deja cooptat, de Dinu Popescu, care locuia pe o stradă paralelă cu a mea, să cântăm, cu o trupă de studenţi, la clubul « Ada Marinescu » (acesta era clubul fabricii de panglici  Garofita, fiind situat pe strada Romulus, cam la 100 de metri de casa în care locuiam). Colegii de trupă erau : Dinu Popescu - voce, Willy – chitară ritm, Freddy – bas, « Utzu » - tobe. Ultimul, era coleg cu Mişi Farkas  la Liceul de Muzică. În aceeaşi perioadă, pe lângă « Ada » , cântam şi în cantinele din complexul studenţesc.

Repertoriul era alcătuit exclusiv din cover - urile vremii. Era o cursă nebună ...ascultam topul şlagărelor la Radio Luxemburg, care se înnoia săptămânal cu două - trei piese noi,  iar noi le învăţam ... asta ca sa fim cu repertoriul la zi. Erau multe piese Beatles,  Rolling Stones şi Animals. The Who, la vremea respectivă, nu erau bine primiţi, deoarece trebuia să cântăm muzică dansantă.

După un timp, cu schimbări de personal şi de trupe, am ajuns să cânt, tot la « Ada », cu Liuba Cornel « Tzulă » şi Mişu Ciuchitu. Cred că era primul « power trio » din Timişoara, iar repertoriul a început să treacă de la cel de dans la muzica de concert şi către blues, rhythm and blues... Deoarece nu prea mai eram interesaţi să cântăm la serile de dans, ne-am mutat de la « Ada » la clubul Lira, unde organizatorii  ne-au primit cu braţele deschise, dupa faima pe care déjà o aveam, şi aşa am ajuns să cântăm « Political Man » al lui Cream sau « In-a-gadda-da-vida » (Iron Butterfly, n.n), piesă lungă de 20 de minute, şi, mă mir şi acum cum de ne suportau ..dar, probabil pentru spectatori,  aveam déjà o « firmă », aşa că acceptau şi mai multe.

A fost o perioadă destul de critică, prin sălile de dans, cu trecerea de la tango şi vals... la shake, beat şi apoi la rock. Era destul de greu să fie acceptată muzica rock de concert sau cea underground, întrun club muncitoresc, acolo unde tinerii veneau să danseze.

Ne-am mutat, apoi, şi în cartierul Fabric, la clubul Fabricii de Bere, unde am primit o sală de repetiţii, şi ceva bani,  ca să cântăm, sâmbăta la bal. De aici,  ne-am mutat la clubul City, al fabrici de ciorapi, cu un repertoriu, din ce în ce, mai « rebel ». Nişte schimbări  relativ rapide, dacă mă gândesc acum, dar, în câteva luni publicul s-a adaptat şi era deja setat pe noul val. Bineînţeles că şi noi trebuia să facem ceva compromisuri şi să cântăm şi ceva dansant.

Vara, la mare, aveam un repertoriu cu nenumărate piese, cântate de pe vremea când activam la serile de  dans şi la baluri, iar acele piese, de muzică « beat »,  cred că se pot cânta şi acum, deoarece, multe dintre ele, au devenit repertoriu clasic.

În cartierul Fabric, am cântat cu Valentin « Tinutz » Mihăiescu, un chitarist care avusese înainte o trupă, cu fratele său Marcel Mihăiescu, un vocalist de exceptie, care cânta Rolling Stones, ca la mama lui, imitat fiind de Mony Bordeianu şi Dinu Popescu. De altfel, « Tinutz », cu trupa lor Terra Six, în care mai activau, Toth Sanyi - tobe şi Nae Tarnozi – bass, a avut un mare succes cu un Medalion Rolling Stones, prezentat în clubul condus de Paul Umanschi, PM6, şi cred că a înregistrat prima piesă instrumentală, la chitară electrică,  la Radio  Timişoara,  o prelucrare după, « Pe lângă plopii fără soţ ».

După o vreme, ne-am cuplat cu foştii colegi de trupă ai lui Mişi Ciuchitu, cei de la Clasicii, Ocsi Krijan şi Zoli Kovacs şi am făcut o trupă de concerte la clubul « Cărămida », unde  l-am convins pe director să organizeze concerte. Aşa au apărut un manager şi o prezentatoare, Sonya. Pe lângă programul nostru, îl acompaniam şi pe Nelu Unguruşeanu,  cântăreţ de muzică uşoară, care a devenit, mai târziu un recunoscut interptret de muzică populară din Banat. Am avut câteva concerte destul de reuşite, la Buzias şi in Timisoara. După o vreme, a apărut Hary Coradini, care locuia tot lângă parcul Doja, fiind vecin cu Karl Zirenner.

Cu aceasta schimbare s-a făcut o trupă mai profi denumită Reflex (după cum se numea trupa de la « Ada », în care a cântat Laci Herdina înainte). Pur şi simplu          ne-a plăcut denumirea şi nu aveam nimic comun cu trupa anterioară. Nici brandul şi nici firma nu conta, ne cunostea lumea personal şi din club. În această formulă am activat o bună vreme, până când, Ocsi Krijan care s-a retras din trupă. Repertoriul  se îndrepta, tot mai mult, către rhythm & blues.

Ceva mai târziu, Dinu Popescu (chitară), cu Laci Herdina (chitară) au fost cooptaţi de Dietmar Hepp (pian, saxofon, voce), în Clasic XX, cu Puba Hromadka (tobe), Robi Strumberger (solist vocal) şi Zoli Kovacs (bas). Puba, este înlocuit de Cornel « Tzula » Liuba.

După plecarea lui Laci, în armată, urmată de cea a lui Zoli Kovacs şi Cornel « Tzulă » Liuba, care sunt atraşi la Phoenix, au loc mai multe modificări de componenţă, unele, de la un concert la altul, astfel că, noul line-up îi cuprindea pe : Robi Strumberger (solist vocal), Kajtar Arpad (chitară solo), Kappl Jozsef (bass), Moll Jozsef (orgă), Dietmar Hepp (pian, saxofon, voce) şi Mişi Farcaş (tobe). Eu am insistat să vină şi Hary Coradini, astfel că, o perioadă au existat doi solişti vocal, dar, până la urmă  a rămas numai Hary Coradini.

Cu această formulă am luat parte la Festivalul de Muzică Pop, organizat de Club A, în anul 1971. Trupa era relativ nouă concepţia era încă neformată, dar Hepp avea rutină şi experienţă, aşa că, pe lângă cover-uri, a insistat să facem o lucrare numită « Blues în cinci părţi »,  lucrare ce ne-a mai salvat « onoarea  », la festival, deoarece toţi au venit cu lucrări ample, de concepţie... să nu le zic chiar « opere pop ». Cu Clasic XX am cântat un an şi ceva, apoi m-am retras din trupă căci  am absolvit postliceala de instalaţii, aveam de sustinut proiectul, iar trupa a plecat pe litoral.

Este ceva de necrezut, când mă gândesc că, în câţiva ani, am cântat în câteva   trupe, alături de mulţi muzicieni, prin cluburi, la dans, la bal, în spectacole, la munte sau  la mare şi am învăţat multe zeci de şlagăre. Chiar că ar trebui să-mi intreb prietenii ca să-mi amintesc care a fost ordinea cronologică,  atât de aglomerată mi se pare acea perioadă. În orice caz, exista o viaţă culturală, mai ales în domeniul pop – rock, într-o  dezvoltare explozivă, care  era de neoprit.

În cluburi, activiştii culturali, încercau să oprească fenomenul « british  invasion », dar nu aveau nicio şansă. La un moment dat, au făcut un orar, cu programul pieselor, pe ore şi minute, pe care  nu-l respecta nimeni. Ieşind din cercul cluburilor muncitoreşti, în cantinele studenteşti şi Casa Studenţilor, constatam că acolo, puteam să cânta orice doream şi multe trupe îşi prezentau noi programe de concepţie sau doar reprize de « cover »-uri.

Aici, la Casa Studenţilor şi în cantinele studenteşti,  a funcţionat o bună perioadă de vreme, formaţia timişoreana Amicii, extrem de îndrăgită de public, cât şi, trupa de studenţi Cascade, formată din studenţi  din alte oraşe. Aceştia, cântau muzică « uşoara » (easy listening), ce prindea la un public numeros… iar fetele erau moarte după acest gen de formaţii.

O trupă timişoreană, foarte bună, era Phoebus, cu: Rică - vocal, Marino – chitară, Tibi – chitară şi Tines «Tzila» Laci - tobe ….un « garage band »  care ne uimea pe noi, « perfecţioniştii ». Stăteam la concetul lor, cu Laci Herdina, şi eram uimiţi cât de bine suna la ei  « Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band », şi atunci, începeam şi noi să facem diferenţa între « adevărat »  şi imitaţie.

După stagiatura, în construcţii – instalaţii, m-au săltat la armată. Am ajuns la Craiova unde aveau nevoie de chitarist, aşa că, după jurământ, am trecut la chitară. Activam în cadrul fanfarei militare, la instrumente de percuţie, iar, la Casa Armatei, la tot felul de activităţi culturale şi nunţi şi botezuri ale tinerelor cadre militare. La alte ocazii cântam cu trupa noastră de muzică uşoară şi populară, la concerte pentru soldaţi, unde cântam şi muzică rock. Am avut un coleg de trupă foarte bun, un muzician multiinstrumentist, Băran Constantin, din Giurgiu,  de la care am învăţat foarte multe.

După armată, am făcut trupă cu Molnar Ladislau, chitaristul solo de la Univers,  care a cântat, cât eram eu în armată, la « Ada Marinescu », cu Moşoarcă Gheorghe (bas), Tines Ladislau (tobe)  şi Tzache Botzoc (vocal), mai târziu vocalist, la una dintre versiunile Clasic XX. Laci Molnar, cu mine, am devenit buni prieteni fiind, amândoi, la acea oră, « hendrixiştii »  din Timişoara,  mai ales după ce i-am văzut în concert, cu ani înainte, pe Iuliu Merca cu Sorin Tudoran (formaţia Chromatic Group 3, n.n.), în spectacol la Casa Studenţilor, care ne-au lăsat mască, adică ne-au confirmat că se poate şi altfel şi este cazul să terminăm cu muzica uşoară.

Aşa, am ajuns să fac trupă cu Molnar Laci, cu Gigi Nanu (tobe), iar ca basist, l-am avut pe Iani Meşter, care, după o vreme, a plecat cred că în armată sau ceva asemănător, după facultate. Ramaşi  în trei am cântat un concert, la Casa Studentilor, în care am împărţit rolurile de chitară solo şi bas, cu Molnar, şi aşa am dat un concert foarte reuşit cu câteva cover-uri şi compoziţii proprii.

Trebuie să mai amintesc că, eram deja foarte cunoscuţi ca instrumentişti şi ca foşti membri în diferite trupe bune. În Timişoara, era destul să punem 5 - 6 afişe, cum că susţinem un concert în Casa Studenţilor şi se umplea sala până la refuz... Dar totodată trebuie să menţionez că nu ieşeam de două ori cu acelaşi concert în oraş. Publicul venea să audă ce noutăţi avem, şi la fel procedau şi alte trupe care aveau publicul lor şi primeau ocazia de a se prezenta în faţa lor în Casa Studenţilor.

După nici un an am fost chemat de Gheorghe Moşoarcă şi Moll Jozsi,  în trupa lor  Clasic XX, ce activa în cadrul « Teatrului Maghiar de Stat », cu Chiteală Dumitru la tobe  şi Dinu Popescu la voce. După câteva luni, la mare, Popescu s-a retras şi a rămas să cânte vocal, Moşoarcă. La întoarcere, în Timişoara, l-am rugat pe Strumberger Robi, să vină vocalist.

A trebuit să renunţăm la numele Clasic XX, deoarece în turnee, s-a ajuns la confuzii, deoarece existau afişe cu Clasic XX - L (de la Fraţii Lengyel, care au cântat o vară, cred cu Ciuchitu, la mare, sub această denumire), apoi exista Clasic XX – M, cu Misu Ciuchitu, iar înaite, cu un an sau doi, la fel, au trebuit să-şi schimbe denumirea de Clasic XX, Laci Herdina şi Hary Coradini, în Progresiv TM. Erau deja prea mulţi care-şi disputau denumirea Clasic XX, aşa că Progresiv TM,  şi-a croit un drumul nou, de succes, prin ţară, sub noua titulatură, fără probleme.

După câteva schimbări de nume, ne-am oprit la Univers (trupă în care a cântat Moşarcă, cu Molnar, apoi am cântat şi eu, cu Molnar, şi neavând inspiraţia, şi timpul  necesar, deoarece ne aşteptau  cu  tipăritul afişului,  am rămas la aceeaşi denumire,  Univers.

Oricum unii foşti colegi de-ai noştri, au rămas cu denumirea legendară, Clasic XX, dar nu prea au făcut nimic spectaculos cu ea. Şi nu vreau să minimalizez rolul sau calitatea vreuneia sau altei versiuni. Prima versiune Clasic XX, a şocat prin valoarea muzicienilor, dar cântau doar covere, neavând compoziţii proprii. Cea de-a doua versiune, datorată lui Diti  Hepp, a început să mişte şi pe partea asta.  Kappl şi cu mine, nu eram mulţumiti de ce compunea Hepp, aşa că, am început, fiecare pe calea sa, să adunăm idei şi riff -  uri, care au fost utilizate doar după retragerea noastra în alte trupe, Kappl la Phoenix, iar eu, la Univers.

Dintre ceilalţi muzicieni din Timişoara, îi apreciam pe Erly Krauser şi pe fratele său, Dixi, care au cântat în mai multe trupe şi locaţii din Timişoara. I-am cunoscut prin intermediul finului lui Nae Tarnoczi, Mircea « Ciulică » Marcovici, talentatul basist de la Post Scriptum. Atunci  l-am cunoscut şi pe Ilie Stepan, când au avut prima versiune, mai folk,  Pro Musica, care era o trupă cu mulţi membri. Ilie Stepan, a revenit cu Pro Musica, întro versiune rock: Ilie Stepan, Bujor Radu Hariga, Dixi Krauser şi Lică Dolga. “Boiţa” Boian Perin, a mixat înregistrările pentru albumele Pro Musica şi pentru un album Iris. “Boiţa”, care era una dintre marile speranţe dintre tinerii chitarişti, a fost elevul meu, a cântat în formaţia lugojeană Betta, în KPK, cu Krauser şi Krakowski, apoi cu Mişu Ciuchitu, sub numele Carusel şi întro variantă Roşu şi  Negru. I-am dat o boxă să aibă pe ce cânta. A mai cântat, cu Mişu Ciuchitu, şi în Germania.

La « Teatrul Maghiar de Stat », noi cu Univers (noul),  aveam concert după concert,  cântam piese cu temetică şi idei noi, colaboram la diverse spectacole de teatru, iar instituţia, ne organiza turnee, cam două - trei pe an. Am trecut la un hard rock, cât mai simplu, după modelul The Who. Câteva compoziţii proprii, ceva mai « cuminţi », au fost înregistrate la TV  şi la radio, dar, apoi probabil că s-au pierdut, în perioada în care trupele pop – rock, nu se mai promovau în mass media. Datorită « firmei » oraşului nostru, care a dat câteva trupe bune, oriunde ajungeam aveam asigurat publicul, şi în plus, trupa fiind foarte bine sudată şi aveam deja o experienţă vastă, succesul venea de la sine la fiecare concert. Nu aveam altceva de făcut decât să compunem muzică, să repetăm şi să dăm concerte. Eram deja cunoscuţi şi apreciaţi, atât în Timişoara, cât şi în Reşiţa, Arad, Lugoj şi în comunele mai mari din judeţ, aşa că în lipsa unei promovări adecvate şi a unor « turnee naţionale », am rămas un fel de « local heroes ».

Uitându-mă totuşi, la istoricul trupelor timişorene, sunt mulţumit că am avut o trupă de rock care nu a fost deturnată de la muzica rock, nici de autorităţi, nici de modificările aduse de modă şi nici de necesitatea de a face diferite compromisuri. Aşa cum arătam şi mai sus, de la rhythm & bluesul de la început, am cotit-o către rock psychedelic şi apoi către hard rock şi am rămas pe această direcţie, dar, bineînţeles că, ne-a ajutat foarte mult backgroundul, fiecăruia dintre membrii trupei, de muzică « beat ».

Am plecat de la « Teatrul Maghiar de Stat », cu Gheorghe « Giuri »  Moşarcă şi  Heli Mosbrucker, deoarece au început să ne solicite să cântăm în mai toate piesele de teatru. Asta, după ce, regizorii s-au prins că dacă cântam sau acompaniem din fosă actorii, succesul spectacolului este 50% garantat… era prea mult şi nu mai puteam lucra la propriile noastre proiecte de muzică Rock .

Am mai activat un timp cu Univers, tot ca « power trio »,  acum cu Czirko Karol la tobe, prieten de-al nostru de la începuturi, care a cântat cu trupa Fraţii, a fraţilor Lengyel : Atila, Arpi şi Fredy, o trupă de cover-uri. Am dat un concert – spectacol reuşit, « Zgomotele Oraşului  », la Casa Studenţilor,  o  adaptare a temei « Micul Prinţ »,  pe text de Dandu Ştefan (poet şi textier pentru mai multe trupe timişorene). Din păcate spectacolul nu a fost înregistrat, dar în concerte mai cântam piese din lucrare, am înregistrat şi la TV câte ceva, dar materialul înregistrat este pierdut. Succesul a fost neaşteptat de mare, chiar fără mare promovare. Am folosit afişele de la teatru, ale concertului « Rock 120 », cu un straif : « Zgomotele Orasului ». Czirko, a avut un solo de tobe fantastic...

Să nu uit că pentru acel concert am făcut prima instalaţie PA, şi pentru prima dată am utilizat boxe de control, totul mixat şi amplificat, ceea ce, pâna atunci, nu făcuse nimeni. Am văzut în revista Bravo, instalaţia Gratefull Dead,  am auzit ceva explicaţii la radio cum s-au montat şi reglat pentru un concert tobele lui Ginger Baker… am văzut, apoi, şi concertele I Pooh şi Omega, şi mi-am spus că asta ne lipseşte... nu ai sound fără presiune sonoră.  De fapt, soundul bun ne-a ajutat foarte mult după acest concert, şi încet – încet, toţi colegii, care au zâmbit prima oară când au văzut ce instalez, au început să mă viziteze să mă întrebe cum ar trebui să facă şi ei. Să nu-l uit pe regretatul prieten, coleg de trupă, şi apoi sonorizator profesionist la « Teatru Maghiar de Stat », Palkovacs Karol,  fără de care concertele noastre nu cred că mai sunau cum trebuie. El ştia totul despre piesele noastre, ne dojenea dacă greşeam, iar cine cânta fals rămânea fără volum şi, după concert îşi primea duşul rece.

Trupa Univers, a funcţionat, în cadru oficial, din 1973 până în 1979 – 80, iar   odată cu mişcarea generată de « Cântarea României » şi controlul tot mai sever al organelor de partid, trupele de pop - rock au fost din ce în ce mai neglijate, şi erau folosite doar pentru amplificarea cântăreţilor folk sau a celorlalte momente din spectacol sau ca să dea o culoare mai atragatoare evenimentelor, dar muzica rock nu prea se mai cânta. Aşa că, am cântat mai mult în restaurante şi, apoi, ne-am profilat pe nunţi şi botezuri, pentru că era mai convenabil să cântăm odată sau de două ori pe lună şi să câştigăm cam aceiaşi bani pe care-i câştigam dacă am fi cântat zilnic în restaurant.

Progresiv TM, a continuat să « funcţioneze » mai mult în afara oraşului. Herdina nu se lăsa, dar, practic muzica rock nu prea mai « mergea ». Cântau prin restaurante, la mare şi la munte sau în alte oraşe. Au avut multe schimbări de componenţă, şi chiar şi colegul meu de trupă, Moşoarca, a cântat cu ei la bas aproximativ un an. Laci Herdina, mă chema să merg la el în trupă, « măcar acum, când nu mai cântaţi cu trupa voastră », dar nu am fost de acord deoarece deşi eram prieteni buni, aveam concepţii muzicale total diferite, şi era păcat să ne certam şi să stricăm prietenia după o săptămâna din cauza muzicii.

Aveai ceva pregătire muzicală când ai început să cânţi sau ai fost autodidact ? Cum ţi-ai cumpărat primele instrumente muzicale? Cam care era dotarea tehnică a formaţiilor din care ai facut parte? Ce instrumente, efecte şi amplificatoare foloseaţi?

Arpi Kajtar :

Pregatire muzicală cât face fiecare elev... muzică până la clasa a X-a. Apoi, pornind de la aceste cunoştinţe de bază, reluând lucrurile pe care nu le însuşisem corect, cu ajutorul colegilor si prietenilor muzicieni, am  continuat în mod autodidact.

Primele instrumente, chitare acustice, aparţineau prietenilor, cărora le cumpăraseră păriţii instrumente, dar ei nu aveau chef să înveţe. Aşa că, aveam la mine mai tot timpul chitara prietenului meu, Talpai Pityu, care, până la urmă, a învăţat să cânte şi şi-a cumpărat o chitară mai serioasă. I-a cerut unei mătuşi din Germania o doză pentru chitară, şi am fost disperaţi când am primit o scrisoare, de la ea, în care ne spunea că : « pickup - ul este pe drum », gândindu-ne că bătrâna ne trimite un « pickup », neştiind ce este aia o chitară electrică. Pană la urmă a ajuns şi doza ataşabilă şi am fost de-a dreptul... vrăjiţi.

Acasă la mine, a rămas chitara acustică Reghin şi nu am dat-o înapoi până nu mi-am construit o chitară electrică. Am construit mai multe chitare electrice, până am fost mulţumit de rezultat. Aveam ca şi model o chitară Framus (Jaguar), a lui Tziri, care mai apoi a ajuns la Herdina. O chitară Framus, de calitate, ce se măsura, la orice oră, cu un Fender Jaguar.

În acea vreme, până şi chitarele ieftine, cele care erau puse în vânzare în lanţurile de magazine universale, cum era « Neckermann »,  erau de foarte bună calitate. Instrumentele de lux aveau mai mult finisajul, « hardware » - ul, ceva mai bun, mai estetic, dar partea lemnoasa era la fel de bună. Eventual unele chitare erau din placaj… dar un placaj extrem de bun, care dacă nu se lua lacul şi nu ţineai chitara în umezeală era şi rezistent, chiar, contrar poveştilor, aveau şi « sustain » bun, gâtul din placaj, cu plăcile de furnir pe « muchie »,  cred că nu aveau nevoie de bara de oţel ca să ţină la tensiunea corzilor (unele chitare Framus aveau gâturi).
Cântam pe amplificatoare construite Bălănescu, inginer de la Poştă şi de Andronic, inginer de la ...Caravana Cinematografică. Construiau amplifuri foarte bune! Difuzoarele, le găseam, tot prin ei, din cele casate pe la cinematografe. Băgam câte două difuzoare cu excitaţie întro boxă. Erau foarte grele datorite bobinei de magnetizare şi sursei de curent,  un transformator cu redresor pentru curentul de magnetizare. Erau grele, demodate, dar sunau de nu-i adevărat, aveau SPL foarte ridicat. Pe atunci, difuzoarele normale, cu magneţi permanenţi nu puteau să realizeze un câmp magnetic atât de puternic cum se putea realiza cu electro - magnetul de la difuzoarele cu excitaţie. Difuzoarele casate aveau membrana şi spiderul distrus sau uzat, dar inginerii noştri aveau şi piese de schimb noi nouţe. Noi, chitariştii, nu am reuşit să distrugem  membrana. Totodată, domnul Andronic, a avut răbdare să ne înveţe, pe Valentin « Tinutz » Mihăiescu şi pe mine, bazele electronicii, şi ne-a chemat să-l ajutăm la construirea amplificatoarelor, aşa că, încet – încet, am învăţat să reparăm şi să construim amplificatoare şi efecte. După un timp, au început să vină  difuzoare din Germania, difuzoare moderne, uşoare cu randament mare şi rezistente pentru chitară sau orgă.

Unde ai susţinut primele concerte? Ca trupă, aţi avut o activitate cvasi - permanentă întro casă de cultură, club, teatru sau restaurant local? Ai participat, alături de trupă, la activităţi de genul tabere şi concursuri şcolare sau studenţeşti, turnee locale sau naţionale, concerte în afara ţării, Cântarea României, cântări în restaurante de la mare sau de la munte? Care sunt concertele « memorabile» pe care le-ai susţinut?

Arpad Kajtar :

În cluburi aveam activitate cvasipermanentă, dar, de obicei, nu mai mult de un sezon, pentru că, majoritatea colegilor de trupă, plecau sau veneau din armată. Cu muzicienii din restaurante nu prea aveam contacte... noi eram « clubiştii ». Mai târziu, i-am cunoscut şi am colaborat cu ei şi în restaurante, dar eu personal numai în trecere, ca să ajut un fost coleg să câştige un ban. Personal, mai bine cântam la două nunţi pe lună şi era totul OK. Nu trebuia să suport muzica comercială, seară de seară, şi mă puteam ocupa de muzica rock. Dar alţi colegi, s-au cufundat în mediul călduţ al birturilor, din care, după un timp, din diferite motive nu te mai poţi rupe.

La primele noastre concerte, cântam numai cover – uri, dar, chiar şi aşa am avut multe concerte. Despre concertele de la Casa Studenţilor, am vorbit ceva mai sus. Eram cunoscuţi de spectatorii care ştiau că la dans cântam una şi în concert complet altceva şi erau curioşi sa vadă ce am mai pregătit între timp. Din păcate, pe atunci, nu avea fiecare, în geantă, câte trei aparate foto şi două camere video, cum se întâmplă acum, nici magnetofoane nu prea erau, şi nici noi nu ne omoram prea mult să imortalizam evenimentele, deoarece înca, nu eram mulţumiţi de ceea ce făceam.

La Clasic XX, aveam în repertoriu atât coveruri, cât şi piese compuse de Hepp Diti. Am cântat, cu Clasic XX, la ceva festival local, unde am luat locul 1 şi, apoi, am fost la Festivalul Club A, din Bucureşti, al cărui juriu a considerat că nu eram chiar bine pregătiţi, dar am avut succes de sală.

Doar după ce am ajuns cu trupa Univers, de la teatru, ne-am pus, cu Jozsi Moll, pe compoziţii. La început, ne-am axat pe « prog rock », doar că, publicul larg, nu prea aprecia acest curent muzical, aşa că am trecut la « hard – rock », simplu, gen The Who. După multe experimentări şi studii, am reuşit să facem cu Univers, un repertoriu de concert, din compoziţii proprii, care să fie acceptate de publicul nostru, încă de la prima audiţie, fără să facem comerţ sau kitsch. Cu acest repertoriu, am cântat în toate locaţiile importante din Timişoara : « Teatrul Maghiar de Stat » , « Casa Studenţilor », « Clubul CFR » şi « Sala Olimpia ». Într-o perioadă, în Timişoara, rămăsesem singura trupă care cânta în concert muzică rock 100%. Celelalte trupe importante, cântau prin alte oraşe, sau nu mai activau deoarece mulţi muzicieni plecaseră în Occident.

Am avut un concert Univers, la « Sala Olimpia », din Timişoara, un concert  numai al nostru, fără invitaţi speciali sau alte trupe, de deschidere, cum am mai avut cu alte ocazii. După o premieră şi înca două concerte de mare succes, în sala « Teatrului Maghiar de Stat », am convins direcţiunea să închirieze cea mai mare sală polivalentă din oraş, « Sala Olimpia ». Am fost foarte bucuroşi când am văzut că « Sala Olimpia » s-a umplut, şi am avut mare succes. Se ştie că ...« nu prea ajunge nimeni profet în propria ţară », mai ales dacă vin după nume « grele » precum Phoenix sau Progresiv TM.  Aşa că, am avut o reală satisfacţie să aducem noua trupă Univers în centrul atenţiei, cu un repertoriu 80% original,  cu piese rock fără compromisuri aşa cum mai procedau alte trupe. Foarte multe trupe care au pornit de la  rock au devenit, în timp, formaţii pop sau ceva « fusion / border », la limită. Probabil că nu erau cu rockul « în sânge » ci urmau moda, ca apoi, să sesizeze că gusturile lor nu corespund cu muzica rock. Dar, asta este, toate se numesc formaţii rock. Cum este şi cu moda, de acum, când majoritatea trupelor sunt « blues band ».

Întrun sezon estival, am juns la mare, cu trupa Univers. Când am ajuns la « Cupola » din Costineşti, unde am fost aduşi de şeful complexului, care, efectiv, ne-a « răpit » de la Flamingo, pentru că nu avea trupă, ne-am apucat să cântăm, iar cei de la mese se holbau la noi... nu mai ştiam ce sa facem ca să se scoale lumea şi să danseze, doar ne adusese omul să-i facem vânzare. După mai multe încercări, Dinu Popescu, ne spune : « Hai băieţi să cântam... la mişto ». Şi a început cu...  « A căzut o frunză-n calea ta ».  Nu ştiu de unde ştia şi a învăţat textul... poate îi plăcea lui melodia... după trei măsuri, toată grădina a fost în picioare şi lumea dansa. De atunci am avut gradina arhiplină şi dansatori cât încape. După un timp, Dinu ne-a părăsit, din motive personale, şi am rămas să cântăm cu Moşoarcă, la voce,  aşa că, ce să facem, am început să cântăm « oldies », adică repertoriul nostru de la « Ada Marinescu ». A explodat « Cupola », iar şeful birtului a mai adus un camion de mese şi scaune. Nemţii, veniţi în vacanţă, au înnebunit, au ...« trâmbiţat » şi adunau, în fiecare seară, nemţii din celelalte staţiuni. Se îmbatau şi sărutau staţia de voci, şi spuneau ei că noi cântăm cel mai bine « oldies » pe tot litoralul... he he... păi dacă nu am avut încotro. Prietenii de la Amicii, care cântau la studenţi, şi cei de la terasa Dacia, veneau să vadă ce dracu le facem de vin toţi la noi.

Ce muzică ascultai în perioada respectivă ? Aţi avut anumite modele occidentale pe care le-aţi preluat ? Repertoriul vostru se baza pe coveruri sau aţi încercat, încă de la început, să prezentaţi compoziţii proprii? Cum faceaţi rost de partiturile melodiilor straine?

Arpi Kajtar :

De la început, pe la vârsta de 14 ani, şi înainte de nebunia The Shadows, ascultam deja Europa Libera, unde topul şlagărelor cuprindea o groază de piese bune, pe atunci, adevărate piese « hard », faţă de ce era restul muzicii uşoare de pe la noi. Ascultam la Radio Luxemburg, « Tony Prince Show », şi aşa, treptat, am ajuns să ascult muzică rock. La cinema, înainte de film se punea muzică şi auzeam « The Who -  My Generation », « Nashville Teens - Tobacco Road », iar apoi, şi la Radio Beograd, la « Mini Max », ascultam numai muzica cea mai bună.

The Beatles, au fost OK ...muzică bună, permanent idei noi. Toată lumea aştepta să vadă ce mai pot să facă deoarece ni se părea că a fost « inventat » deja tot ce se putea inventa... şi, totuşi, de fiecare dată, ne-au surprins cu ceva nou. Între timp, pe neobservate, peste şi pe lângă Pink Floyd, au apărut Cream, Led Zeppelin sau The Who. Jimi Hendrix, i-a umbrit pe ceilalţi artişti... apoi, după dispariţia sa prematură, au apărut Deep Purple, care, până la albumul « In Rock »,  nu au prea făcut zarvă printre muzicieni... au mai fost... Emerson Lake & Palmer, Genesis... rock progresiv  tot mai elevat …muzică ce, la un moment dat, nu mai era reprodusă de un « power –trio » şi nu mai este savurată de o mare mulţime de spectatori... Devine o muzică exclusivistă... şi aici, mai toţi muzicienii, ne-am împotmolit o « ţâră » dar a trecut şi asta.  

La început, în trupa Univers, Moll Jozsi, făcea muzică pe poezii cunoscute : « Laie Chiorul » sau « Stejarul »... Apoi, s-au compus mai multe piese pe texte de Lucia Doroftei Moll şi de Dandu Ştefan. După ce Moll a plecat în Germania, am rămas singur cu compoziţia şi am schimbat şi directia muzicală de rock către genul « guitar oriented  rock ».

În ce context ai cunoscut alte trupe din rockul românesc şi care a fost impresia personală la o prima audiţie?

Arpi Kajtar :

Iuliu Merca, Sorin Tudoran şi Dan Aldea Andrei,  m-au influentat « atins » serios, mai ales că, la acea vârstă şi perioadă, pentru mine, concepţia era încă în urma performanţei, a tehnicilor de interpretare, aşa că, în primul rând, interpretarea a fost cea care m-a influenţat... apoi, în timp, am început să înţeleg cam care-i treaba cu concepţia muzicală. Când mă întâlneam cu Nicu Covaci, el tot o dădea cu concepţia muzicală şi eu mă tot miram ce vrea ăsta... he he...  aveam ideea că dacă se întâmplă să cânţi la fel precum Hendrix, totu-i OK, nu mai este nevoie de nimic altceva. Mi-au plăcut multe trupe şi multe piese, dar cel mai mult m-am ataşat de « Vara Amintirilor », de la Semnal M , o piesă care, dacă avea promovarea necesară, putea să ajungă hit mondial, la început pentru o vară, şi ramânea « evergreen ».

Cum reuşeaţi să procuraţi albumele formaţiilor din occident sau cele din Ungaria sau Iugoslavia, de exemplu?

Arpi Kajtar :

Se aduceau discuri din Germania, Ungaria şi Yugoslavia, pe lângă faptul că existau, la posturile de radio străine, emisiuni de muzică rock ...« non stop » !! Ascultam două trupe sârbeşti cu doi chitarişti de excepţie : Leb I Sol, cu Valtko Stefanovski, şi Smak, cu Radomir Mihajlovic Tocak. În fiecare an, în Yugoslavia se ţinea festivalul “Guitariada”, unde apăreau trupe după trupe, una mai bună decât cealaltă. Trupele cu şlagăre ce au fost la modă, câte o vară, au cam dispărut, dar, Vlatko Stefanovski şi “Tocak”, sunt şi acum printre cei mai apreciaţi muzicieni / chitarişti din zonă. Din păcate, nu au avut promovarea, celor din vest, altfel, ajungeau vedete mondiale înaintea lui Steve Vai sau Joe Satriani.

Ca manieră de exprimare, consideri că muzica rock romanească din acea perioadă era, cât de cât, sincronă cu cea occidentală, crezi că existau trupe romaneşti care aveau «ceva de spus» pe plan internaţional, la momentul respectiv?

Arpi Kajtar :

Greu de spus întrucât nu au fost ajutate de nimeni şi nu au ajuns la maturitate. Multe trupe erau în sincron cu mişcarea dar mai toţi « copiam mişcarea », nu o influenţam. Toate trupele copiau ce auzeau vedeau la cei din vest. Prea original nu aveai cum să fii. Ca să adapteze şi să se îmblânzească toată mişcarea « rebelă », în ţările socialiste au fost sprijinite de autorităţi trupele care se inspirau din folclorul autohton.  Aşa au apărut un fel de « struţocămilele »,  când pe un « model » de muzică rock inspirată de folclorul scoţian sau irlandez se introduceau şi se amestecau influenţe din folclorul local.

Ca să se ajungă la lucrări mai « originale », trebuia mai mult timp şi un ajutor sistematic, de lungă durată  din partea instituţiilor culturale. Nu ştiu cum sunt alţii, dar mie, personal, mi se pare ciudat să faci o operă rock, să zicem « Baltagul », pe muzica sclavilor negri care jelesc la strânsul bumbacului sau pe muzica scotiană sau cea irlandeza pe care saltă pe « Riverdance ». 

Care anume dintre muzicienii afirmaţi în rock-ul românesc în perioada 1960 - 1975 te-au impresionat in mod deosebit (voce, chitara, chitara bas, tobe, instrumente cu clape, compozitie)?

Arpi Kajtar :

Iuliu Merca, voce, dar şi chitară şi bas, alţi trei chitarişti, Sorin Tudoran, Dan Andrei Aldea şi Nicu Covaci, la clape, Nancy Brandes şi Diti Hepp, ca basist, dar şi vocalist, Liviu Tudan, ca toboşar, Ovidiu Lipan “Ţăndărică”, şi nu am uitat nici vocea lui, Gil Dobrică...

Consideri că, în alte condiţii politice, muzica rock din România ar fi avut mai multe şanse de afirmare pe plan internaţional? Există similitudini sau diferenţe majore între rockul maghiar, iugoslav şi cel român?

Arpi Kajtar :

Dacă ar fi existat condiţii de finanţare şi promovare probabil că da.

Diferentele sunt majore faţă de condiţiile, sau mai bine zis, crearea ocaziilor de promovare ale trupelor din Yugoslavia. Poate că era vorba şi de concurenţa dintre regiunile federative, deoarece fiecare avea separat propria miscare culturală şi acest lucru, şi în plus, deschiderea către vest au dus la condiţii ceva mai prielnice. Asta până au au stricat de tot treaba.  

În Ungaria, modelul era cam identic cu cel de la noi. Bineînţeles că am aflat acest lucru, doar acum, când pe internet găseşti documentare peste documentare cu viaţa muzicală, cu problemele trupelor şi controlul autorităţilor asupra mişcării culturale.  

Consideri că, la momentul respectiv, mass media din România a contribuit la promovarea rockului romanesc sau mai mult l-a ignorat şi uneori l-a blamat? Ce emisiuni de radio sau de televiziune sau ce ziare sau reviste se ocupau de muzica rock românească?

Arpi Kajtar :

Da ! O parte a « mass media », cea pentru  tineret  a contribuit la promovare... am avut înregistrări la Radio Timisoara, aparitii la TVR, cotidianul « Scânteia Tineretului », avea o rubrică unde apăreau informaţii din muzica rock. Nu a fost o promovare agresivă, aşa cum era în vest, dar neexistând concurenţă era suficient. Practic nu erau destule trupe care să acopere necesarul.

Problema o prezenta partea financiară, adică să poţi trăi din muzica rock, din concerte şi eventual vânzări de discuri. De la TVR, după o şedinţă de înregistrare primeam bani luni de zile, după cum se difuzau piesele, şi, cu aceşti bani, cu salariul de la « Teatrul Maghiar de Stat », şi cu banii de la « Uniunea Compozitorilor », puteai să traieşti, să repeţi sau să creezi. Important era să reuşeşti să aduni oameni pentru o trupă care să se mulţumească cu un asemenea mod de viaţă.

Dacă ai avut probleme cu autorităţile în ce au constat ele? Ai fost obligat vreodată să-ţi schimbi ţinuta, vestimentaţia, repertoriul sau textele pentru a apărea în faţa publicului? La voi în oraş, a existat acea vânătoare de bărboşi, pletoşi şi minijupiste care a existat în Bucureşti?  

Arpi Kajtar :

Exista problema asta până în ’68, dar apoi, autoritatile s-au obişnuit cu noi, iar după ce am fost angajaţi la Teatru, nu se mai lega nimeni de noi în Timişoara. De fapt, după ’69, în toată ţara, era deja acceptata ţinuta mai « hippie » şi nu se mai legau de tine agenţii miliţieni pe stradă, niciunde. Reprezentanţii autorităţilor ştiau de noi probabil, ei erau cei care organizau turneul pentru bani, ce erau folosiţi, apoi, pentru alte evenimente.

Am avut o problemă, în cel de-al doilea turneu din Valea Jiului, cu un secretar PCR, responsabil cu cultura sau cam aşa ceva. Pe noi, nu ne instruise nimeni că acolo era plin de securişti şi miliţieni, în urma « răscoalei minerilor ». În toate oraşele din zonă, hotelurile erau pline de « tovarăşi vigilenţi », dar, pe noi nu ne interesa. Totuşi, am remarcat că, după concertul de la Deva, când am serbat ziua trompetistului, Katona Ernest, a urcat recepţionerul, cu doi civili şi un tablagiu, să vadă ce se-ntâmplă în camerele noastre. Ce bătea la ochi, era faptul că pe cei doi civili i-am întâlnit şi a doua zi, prin barurile şi cafenelele oraşului. Ne salutam cu ei,  dar, probabil ne urmăreau să nu facem ceva.

Peste vreo două zile, eram în Petroşani, şi cum toate hotelurile erau arhipline, am fost cazaţi întrun hotel mic pitoresc, undeva în « centrul vechi ». Într-un  restaurant am dat de fratele lui Kappl Jozsi… care cânta cu trupa Color,  întro formulă de restaurant, băieţii au urcat la noi în hotel şi, toată noaptea, am povestit şi am băut vodcă cu suc de roşii. Când a început concursul de spus bancuri, ne tăvăleam pe jos de râs, de răsuna tot hotelul. Atunci, au ieşit, din… « umbră », câţiva tovarăşi care au venit să se plângă că ei au a doua zi de mers cu maşina şi vor linişte… Le-am explicat că a doua zi şi noi aveam de mers cu maşina şi dacă vor să doarmă, cel mai bine ar fi să se culce în pat şi să nu stea pe holurile hotelului. Nu prea îi băgam în seamă pe tot felul de şefi care înnoptau în hoteluri, deoarece mai întotdeauna erau cazaţi militari cu grade superioare sau şefi de CAP-uri şi IAS – uri, care erau la vreo consfătuire, şi aceştia aveau întodeauna probleme cu gălăgia ce o produceam noaptea, fir că ascultam muzică, jucam cărţi sau cântam în surdină la chitară şi voce. Adevărul este că în turnee, cu mutatul zilnic în alt hotel, din alt oraş, nu prea aveam somn şi după două săptămâni de turneu eram frânţi.

Activistul de partid, cu care am avut ceva probleme, a intrat peste noi, în cabină, să ne ceară să cântăm cu luminile aprinse ca să poată urmări reacţia celor din sală. Toboşarul nostru, Dumitru Chiteală, care chiar atunci ieşise de sub duş, l-a poftit afară, pe un ton ceva mai nervos. Normal că nu am cântat cu luminile aprinse, dar, după o vreme, a ajuns o reclamaţie, pe linie de partid, la Timişoara, pentru care s-a făcut o anchetă. Am explicat că tovarăşul respectiv nu se prezentase şi nimeni din trupă nu ştia cine este acel tovarăş, în civil, care venise să facă ordine în garderobă. La care, toţi factorii de răspundere, din Timişoara, ne-au luat apărarea şi la sfatul lor, am făcut contestaţii şi problema a fost încheiată. Dar, cum trebuia găsit un « ţap ispăşitor », acesta a fost bateristul, care a pierdut în instanţă.

Partea proastă este că, după acest incident, coincidenţă sau nu, s-a « spart »  trupa. Roby Strumberger şi-a dat demisia sau a cerut transfer  fiindcă soţia lui era una din actritele teatrului şi probabil că nu a vrut să-i pună în pericol cariera artistică. Au plecat şi suflătorii Kaip Victor şi Katona Ernest, iar, odată cu ei, şi organistul Dani Kalman, care a plecat în Germania.

Am rămas la chitară, alături de Gheorghe « Gyuri » Moşoarca,  la bas  şi voce, iar la tobe a venit Hely Mosbrucker, care s-a retras din Progresiv TM. 
Conducerea teatrului, ca să completeze « schema », a mai angajat pe regretatul  Elekes Csaba, la chitară, membru fondator al trupei Metropol  din Oradea, precum şi două fete, o vioristă şi o trompetista.

Ce a însemnat pentru voi cenzura? Cine se ocupa de fapt de cenzură : activiştii culturali, miliţia, securitatea, partidul sau CCES ? Dacă aţi avut texte sau spectacole respinse de aceştia care au fost motivele? Cum aţi reacţionat??

Arpi Kajtar:

Cenzura exista, dar nu prea interesa pe nimeni. Eram obişnuit, déjà din cluburi, trebuia să cântăm 80% repertoriu autohton, chiar şi în restaurante, dar nu venea nimeni să controleze sau dacă veneau, câteodată, nu aveau spor. Au făcut şi ceva şedinţe cu noi, dar degeaba, cântam numai ceea ce ne plăcea sau ce consideram noi că trebuie cântat. Cât timp veneau banii şi nu era nici un scandal totul era OK.

Directorul teatrului, domnul Sinca Karoly, a chemat, la un moment dat, cred ca să aibă acoperire, un muzicolog din Bucureşti care să aprobe show - ul nostru. În după amiaza aceea, am prezentat, de fapt, un « alt concert », cu tot felul de piese de muzică uşoara şi am dat vizionarea. Am primit unele sfaturi, ca la cei doi suflători să mai cizelez liniile de intervenţii (de fapt, improvizam şi cânta fiecare ce vroia). Am luat la cunoştintă, politicos, concertul a fost aprobat... iar, a doua zi, am pornit în turneul « Rock 120 », cu compoziţiile noastre reale şi câteva cover - uri foarte bune de  « hard rock ».

La Comitetul de Cultură,  mergeam cu textele, mai tăiau câte ceva, şi-mi explicau de ce practic trebuia să taie şi ei... că, altfel ce făceau? Apoi, noi cântam absolut ce vroiam. Era similar cu aprobarea banilor pentru cabluri, la reflectoare. Î-mi spunea contabilul: « ...auzi Arpi, dacă vrei 150 metri, scrie şi tu 300, eu tai la 150, ca să fac economie, iar tu ai cablul pentru lumini aşa cum îţi trebuie ...e clar? ». Am recunoscut apoi,  « metoda », şi la aprobarea textelor.

Oricum nu aveam nimic scandalos, doar muzica noastră rock, ceva mai dură şi textele  « neaprobate », cum au fost cele ale spectacolului « Zgomotele Orasului », pe un text de Ştefan Dandu. Titlul concertului, era inspirat de, filmul lui Chaplin, « Luminile Orasului »,  iar ideea centrală o reprezenta prelucrarea temei « Micul Print ». La Comitetul de Cultură, mi s-a explicat: « Arpi dragă, nu este momentul acum », şi mi s-a sugerat să dau titlul de « Puls Citadin ». Noi am mers totuşi cu titlul nostru, şi nimeni nu a comentat nimic. Cam aşa a mers până în ‘80.    
 

Se vorbeşte despre o listă, elaborată de autorităţile vremii (cred că CCES), a circa 400 de cuvinte care erau interzise a fi folosite în textele rock. Exista oare această listă sau e doar o legendă, şi dacă da, cam care erau cuvintele interzise ?

Arpi Kajtar :

Nu cunosc acest aspect. Chiar cântam cam tot ce vroiam.  Nu eram vulgari, în anturaj existau oameni cu educaţie, se discuta doar despre mesaj şi nu despre cuvinte. Mesajul îl pot transmite cu orice combinaţie de cuvinte ce par inofensive,  mesaj, poate fi şi atunci când fac o pauză, după un cuvânt total inofensiv. Dacă ne uităm, la textele « Stairway To Heaven » sau « Hotel California »... oare ce cuvinte ar trebui cenzurate ?

Treaba cu aceste cuvinte, o aud acum pentru prima dată şi mi se pare ceva total pueril. Mă întreb dacă tinerii muncitori simpli, care veneau la concerte noastre, cunoşteau 400 de cuvinte?...  sau e vorba de interzicerea cântecelului « Nicuşor are o tobă... Bum... Bum... Bum... ? ».

Crezi că existau anumite personaje care prin poziţia pe care au avut-o în CCES, ARIA, UTC, casele de cultură studenteşti sau mass media, au  făcut mult rău rock-ului românesc? Poţi numi câteva dintre aceste personaje?

Arpi Kajtar :

Poate că au existat, dar eu, personal, nu am avut treabă cu ei, poate că perioada în care am avut eu vârful de activitate era deja bătătorită de alţii. Chiar m-am gândit şi eu la acest lucru. Eram tineri şi ne durea în cot de toţi. Venea de la unul din şefii din Timişoara câte zvon ... Kappl şi Kajtar să se tundă …păi nu ne-am tuns şi probabil că era un bluff căci nimeni niciodată nu a venit să ne streseze cu ţinuta şi freza.

Crezi că au existat infiltrări în trupele rock a unor "tovarăşi cu ochi albaştri"? Care era rolul acestora? Există muzicieni care susţin că au fost urmăriţi şi turnaţi la “sânge” de colegi de trupă, după cum există şi voci care afirmă că, de fapt, partidul şi securitatea, vroia să scape de “greierii petoşi” aşa că, unii, chiar au fost ajutaţi să plece în străinătate. Care este poziţia ta?

Arpi Kajtar :

În mod cert activitatea noastră era urmărită, doar apăream pe scenă şi lumea (publicul) era la « comanda noastră », prezentam un risc pentru cei care aprobau şi organizau concertele. Dar nu am observat nici un efect al acestei presupuse « urmăriri ».

Nu ştiu cum era prin alte judeţe, dar în Timişoara trupele care cântau prin turnee şi pentru cluburile sportive, adunau bani pentru gazde, aşa că, ce rost ar fi avut acesştia ca să-şi strice singuri afacerile.

Am auzit şi eu zvonuri despre unii muzicieni care au fost « ajutaţi » să plece… dar mă gândeam …totuşi pentru ce? …să fi avut atitudine anticomunistă sau antisocialistă?… păi asta o aveau mai toţi, şi nu ştiu ce pericol putea să-l prezinte pentru societatea de atunci. Ce putea să « toarne » un coleg despre mine?... câte beri am băut?... că am prins F6 în loc de Dm7 sau că nu mi-au aprobat nu ştiu ce text sau titlu de concert şi eu vroiam altceva… păi acest lucru îl ştiau toţi… că se mai spuneau bancuri?... toată lumea bancuri bancuri cât ţinea ziua…

Singurul lucru mai serios pe care l-am auzit în perioada anilor ‘80, a fost că cineva a vrut să se interzică un concert Cargo, pentru că nu a fost ajutat cu amplificarea la un ciubuc de al său, dar nu a ieşit nici un scandal.

În general, se poate vorbi despre o anumita "intelectualizare" a rock - ului românesc din perioada post beat si pâna la …explozia muzicii hard rock? La Timişoara ar fi exemplele Gramophon, Post Scriptum sau A la Breve. Cum erau percepute trupele “intelectuale” de publicul larg?

Arpi Kajtar :

Muzica rock a venit gata intelectualizată, nu mai era muzică de dans sau texte pentru fetiţe, de genul...  « I love You... Yeah Yeah... ». Caracteristica muzicii rock ar fi mesajul şi nu doar riff - ul principal, aşa cum cred unii.

Gramophon, Post Scriptum sau A la Breve, erau trupe de jazz sau jazz rock. Trupe bune, conform modei vremurilor, cam aceasta era direcţia: Weather Report….Mahavisnu Orchestra... mimetismul  de neocolit... fără mesaj.

Jazz - ul a fost acceptat, în ţările socialiste, exact pentru faptul că... nu spune absolut nimic, din punct de vedere social. Aşa că, nu prezinta nici un pericol dacă pianistul cânta diferite răsturnări, deoarece acestea nu răsturnau ...sistemul social.

Deja, un blues, care este 99% text şi poezie, poate să aibă mesaj, critică socială, iar treaba devine incomodă. Până şi folk - ul militant, care a fost preluat din vest, a fost fasonat pentru interesele propagandistice.

Dan Andrei Aldea avea un blues, am auzit despre el de la un prieten muzicant, …ceva cu textul, redau numai cam despre ce a fost vorba, pentru că nu-mi amintesc versurile: « Sunt student... am bani de un corn cu sare şi un iaurt... Fumez Carpaţi şi n-am … ». N-am prea văzut această presupusă piesa pe niciunde şi  nu cred că nu a existat, pentru că, prietenul meu, din Bucureşti, era mare fan Aldea. La o discuţie sau repetiţie, a venit vorba, şi şi-a amintit ce şi cum cânta Dan Andrei Aldea, într-un club studenţesc.

« Intelectualizare », fără mesaj? Din păcate, cu mici excepţii, la noi muzica jazz şi jazz rock ajunge « muzică de birt  ». Apoi, multe trupe de birt, apar pe scenă, la câte un festival sau bairam, în pieţe publice unde cântau cover – uri.  Cam ăsta ar fi nivelul de « intelectualizare »?  Să se ţina un festival întreg de jazz cu cover - uri?

Înteleg că, începătorii învaţă şi execută programul obligatoriu, dar odată ce ajunge artist fiecare ar trebui să aibă muzica lui. Un muzician care are talent la improvizaţie şi este inovativ nu are cum să se mulţumească cu imitaţii ieftine. Dar asta este o temă foarte sensibilă şi controversată. Compozitor, muzician, interpret, virtuoz, dar până nici muzica nu are o definiţie de ce să fie ceva clar în oate aceste aspecte.

Muzica rock, întradevăr, a urmat “modelul şi moda »,  iar hard rock – ul se afla încă în perioada sa de creştere, de dezvoltare. Hendrix, făcea deja parte din această mişcare, şi i-au urmat Ozzy şi Maiden. La un moment dat, s-a ajuns la un nivel prea filozofic, prea evoluat, aproape de nivelul muzicii « culte », cea clasică, care este susţinută financiar din răsputeri. În acest moment,  s-a pierdut contactul cu baza care susţinea muzica rock... poporul, masele mari de oameni. Neexistând resurse, ca în  muzica clasică sau chiar ca în jazz, acest gen, a dispărut, a murit încet - încet, şi, din necesitate, au apărut alte curente, gen punk rock, ca şi o reluare şi continuare mai  simplistă a mişcării beatnicks... la care publicul, este iarăşi cuplat... prin texte sociale simple... trei acorduri şi mult tupeu. Iar... « circul » şi …« circuitul », continuă până în zilele noastre.

Ani de zile, neexistând promovarea şi finanţarea necesară, rock - ul a stagnat în muzica « pop rock », « disco rock ». A apărut, apoi, genul « metal rock »... cu toate schimbările şi subgenurile... care mai de care, cu idei nastruşnice...  râgâială , mârâială...  fiecare muzician având propria imaginaţie de înnoire / inovaţie. Toţi copiii şi-au cumpărat chitare, distors şi dăi cu « gi... gi »... iar până au reuşit să înveţe să cânte de doamne ajuta sunt deja depăşiţi.

Dacă vezi concertele trupelor mai noi, de exemplu, Devin Towsend Project sau The Flying Opera – Avantasia, ne apropiem iarăşi de muzica clasică, de un nivel ce nu-l poate fredona oricine pe strada... deci, sunt convins că urmează în curând o nouă schimbare în ceva cât mai simplu... cât mai primitiv, ce poate fi acceptat şi însuşit de spectatorii fără o pregatire specială.

În ce consta «activitatea de restaurant» a formaţiilor din perioada respectivă? În sezonul estival puteaţi să luaţi legatura cu străinii care veneau sa vă asculte sau vă simţeaţi urmariţi?

Arpi Kajtar :

A venit la mare un şef, miliţian, şi ne-a explicat să nu cumva să ne apucăm să facem afaceri cu straini, cu aur şi valută... atat.

La teatru, într-un turneu cu Karl Lindl, un cântăreţ din Berlin, a fost un angajat al teatrului pus să fie cu el peste tot, toată ziua... aşa că am stat şi am băut împreună, cu toţii, în hotel... şi atunci am înţeles că angajatul teatrului trebuia să facă şi un raport... sincer, nu ştiu despre ce, poate ca l-a învăţat pe neamţ să joace cărţi,  “şeptica“... iar cine pierdea... plătea vodca...

Care a fost activitatea ta muzicală, după 1990 ?

Arpi Kajtar :

O primă apariţie, prin 90, a fost la Clubul Tehnolemn, unde formaţia Survolaj organiza seri de concerte rock şi am fost invitat de ei şi am cântat în câteva seri.

Am colaborat, apoi, cu formaţia Effect, o trupă de tineri, foarte talentaţi, pe care i-am învăţat, atât cât se lăsau ei, şi am reuşit câteva show – uri. Practic ei m-au scos pe scenă şi eu m-am dus ca să-i ajut la debut… era prima lor apariţie… am încercat să-i coordonez la repetiiţiile lor, şi au cântat, singuri, la Clubul « Gong », un club de artă pentru tineret,  condus de Emil Kindlein.

Apoi, am mai cântat cu Dixi Krauser Band, cu Dixie (bas, voce) şi Mario Florescu (tobe), « power trio », care am participat la Festivalul Plai 2006, cu Bega Blues Band, cu saxofonistul de jazz, Liviu Butoi, dar doar câteva recitaluri în cluburi, la cateva festivaluri, cu Effect, şi înca câteva formule, am cântat aproape doi ani cu Mirela Iacob, o cântăreaţă de blues talentată şi în multe  jam session - uri.

Majoritatea timpului, îmi înregistrez compoziţiile mele, acasă, apoi nu-mi plac… cumpăr alte scule, mai bune şi le reînregistrez… he he… muncă de Sisif…
Am activat pe câteva site – uri, pe internet, din care,  pe www.acidplanet.com, sub numele de “storyteller guitar”:
https://www.acidplanet.com/artist.asp?songs=386149&T=8485
Aici am postat vreo 240 de compoziţii şi schiţe. Pe acidplanet postează muzicieni profesionişti sau amatori,  audienţa maximă este de o săptămână, după care, te scot de pe locul 1… şi postezi altă piesa, iarăşi poţi să ajungi, timp de o săptămână pe locul 1, datorită votului dat de ceilalţi muzicieni… primeşti review – uri… critici sau laude şi… ajutor de la cei mai versaţi în tehnica de înregistrare şi masterizare… am învăţat, enorm de mult, de la prieteni din toată lumea, mai ales din SUA.

Am mai activat şi pe alte site – uri:  iac, myspace, reverbnation… dar foarte puţin. Mai mult am mai activat pe, www.jamwave.com, care în urmă cu şapte luni s-a închis pentru public… un site pentru trupe « unsigned", care-şi făceau reclamă discurilor.  Pe acest site, şi pe acidplanet, am fost, de nenumarate ori, pe locul 1, singur. cu compoziţiile mele, sau postând colaborări, făcute pe net, cu artişti americani. Aceste colaborări şi această activitate a fost una non profit. Americanii, mai vindeau ceva piese pe net, dar asta nu-i de mine. Apoi, odată cu criza, s-a stricat şi toată treabaasta. Mulţi muzicieni s-au retras, iar, acum, ne mai « întâlnim » pe youtube, atunci când, mai postăm filmări de amator, de la câte vreun jam session.
Ataşez, câteva, din foarte multe « snapshot » – uri,  cu paginile de pe www.jamwave.com şi www.acidplanet.com, cu imagini, în care, am o piesă pe locul 1. De fapt, de-a lungul timpului, pe acidplanet, am fost cam de 180 de ori pe locul 1, la secţiunea guitar rock, singur sau cu diverse colaborări, fiind muzicianul care a ajuns cel mai des pe locul 1. La secţiunea blues, cred că am fost pe locurile 3 – 4, iar la jazz fusion, pe locul 6. Am trimis linkurile, ca să mă laud, dar nu fără… « dovadă ».

Pe jamwave, unde se puteau uploada numai 20 de piese, am avut peste 70000 de audiţii, ceea este mare lucru, deoarece acolo toţi îşi prezentau discuri, lucrări de studio, gata pentru vânzare.

Pe ambele site – uri, am fost de câteva ori, featured artist, asta datorită numărului mare de audiţii. Toate aceste « activităţi », pe site – uri, m-au ajutat să învăţ foarte multe lucruri, atât despre înregistrarea şi producerea de muzică, cat si despre forma, genul şi stilul de muzică acceptat, ascultat de alţii. Greu era pentru că toţi erau muzicieni profesionişti sau amatori avansaţi.

Exceptând formaţiile de care ai amintit (Phoenix, Uranus, Clasicii, Terra Six, Clasic XX, Reflex, Univers, Pro Musica, Amicii, Phoebus, Cargo, Post Scriptum) ce trupe timişorene, crezi că ar mai trebui amintite întro eventuală istorie a muzicii pop – rock din Timişoara ?

La începutul anilor ’80, a apărut,  trupa Autostop, cu Adi Bărar - chitară, Mircea Nedelcu -  chitară, voce, Mircea Jebelean - tobe, şi au avut mai multi basişti « în trecere ».  Eu, i-am cunoscut prin Mircea Jebelean, pe vremea cand lucram ca vitrinier – decorator, iar el era tânăr absolvent al liceului de Arta Plastică, şi ceva mai târziu am aflat că este tobar şi că este întro trupă cu Bărar. Acesta, a făcut totul pentre a reuşi cu trupa sa şi a rezistat regimului, a făcut mari eforturi financiare şi multă muncă cu membrii formaţiei, care se cam schimbau des. Cum nu poţi să-ţi asiguri traiul din cântat, nu poţi să ţii nici oamenii în trupă. Adi Barar, mai organiza jam session - uri la clubul Electromotor şi ne invita să cântam şi pe cei de la Univers, şi aşa... am mai apărut câteodată.

Nu am luat parte la niciun festival Tim Rock, din acei ani. Moşoarcă şi Mozsbrucker sau Czirko Karol, nu au fost interesaţi deoarece toţi cântau la birturi şi câştigau bine... nu vroiau să lipsească de la birt sau de la eventuale nunţi / botezuri pentru a ne pregăti pentru un festival, iar eu, cu un program  de « ciubuc », am hotărât să nu cânt.

Dintre cei tineri, apăruţi la Festivalul Tim Rock, o trupă bună a fost Metamorf, cu Adi Popescu - chitară, un băiat extrem de talentat era Tibi Gajdo – bass, voce şi Laurentiu Morun – tobe. Înainte, nu mai ştiu exact când, a fost trupa  KPK, cu Dixi Krauser, Perin Boian şi Nick Krakovski, cu care au cântat şi Nae Tarnoczi Popescu şi Erwin Tzarfulea. Krauser şi Krakowski, care au cântat şi în Pro Musica, au plecat în Germania unde cântă şi acum.

După cele întâmplate în 1989, s-a afirmat formaţia Survolaj. Tineri extrem de talentaţi pe care i-am cunoscut prin intermediul lui Mircea “Blues Band” Chinezon,  un chitarist talentat, cântăreţ şi muzicuţist de blues, din Timişoara. Acesta, a cântat mai mult pe cont propriu, la jam sessionuri, când avea chef, nu în trupe.  A încercat, în timp să activeze întro trupă, dar a renunţat repede. El a fost cel care a avut ideea de Bega Blues Band, şi apoi, îl tachina tot timpul pe prietenul nostru, Bela “Kamo” Kamocsa, că i-a furat numele. Un om talentat  şi e  mare păcat că nu şi-a făcut o trupă. Cu Zsolt Szabo, am rămas amici şi ne-am reîntâlnit la Crossroads şi Blues Club, două cluburi timişorene, unde am fost invitat să cânt de câteva ori.

Survolaj, cânta în 2009, în formula:  Zsolt Szabo (chitară), Daniel - Silvian Petre (voce, muzicuţă), Levi Molnar (tobe) şi Ştefan “Pista” Czifrak (chitară bas). Întro formulă, cât de cât apropiată, cu Nagy Boghy (voce, muzicuţă), în locul lui Daniel, activează, Burning Table.

Alte două trupe tinere timişorene, pe care le apreciez, sunt Implant pentru refuz şi Blazzaj, care au acelaşi  frontman  Tavi Horvath, şi, cam acelaşi mesaj, legat de protestul social, prezentat sub două forme muzicale diferite. Chitarist, în cele două proiecte, este Horia Crişovan, un chitarist extrem de activ, care colaborează şi cu Ilie Stepan, şi are atâtea proiecte, încât mi-e greu să le denumesc pe toate. Presupun că, fiind greu de finanţat o trupă de prog rock sau jazz rock, pentru evenimentele care permit acest lucru, se face câte un proiect. Am fost şi eu obligat de câteva ori să pregătesc astfel de proiecte, totul este OK, doar că nivelul şi calitatea nu se apropie de cea a unei trupe sudate.

Emil Kindlein (chitarist, baterist, vocalist, organizator de evenimente de muzică folk şi pop – rock), este şi el implicat în mai multe proiecte "acustice", cel mai cunoscut fiind cel în care colaborează cu Daniel - Silvian Petre (ex. Survolaj), alături de care a câştigat un concurs naţional.

Alte trupe pe care le amintesc, deşi le ştiu mai puţin : Quo Vadis, Pragul de Sus, Regal, Negură Bunget, Blue Station - o trupă de cover - uri pe care o amintesc deoarece în cadrul ei a colaborat, o vreme, Tommy Strumberger, fiul lui Roby Strumberger (vocalist la Clasicii, ClasicXX, Univers), Sanctuar şi ar mai fi multe alte trupe tinere pe care nu prea le cunosc, căci nu prea le-am vazut .

Sunt bucros că am reuşit să îndrum sau să influenţez mulţi tineri către muzica bună, mai ales către blues,  "mama muzicii rock", din care fiecare poate să se dezvolte în diferite direcţii, în funcţie de temperamentul său. Cei mai apropiaţi, îmi rămân, muzicienii din trupa Effect : Ion Popovici (chitară, voce), Dan “Dutzu”  Oros (chitară bas), Alin Costache (tobe) şi Cristi Mereuţă (orgă). Recent, locul lui “Dutzu” a fost luat de Teo Grosmuck,  basist - contrabasist de jazz şi rock.

Cam care ar fi evenimentele sau întâmplările din viaţa formaţiilor, prin care ai trecut, care ar trebui amintite?

Arpi Kajtar :

Aici, numai dacă ar fi vorba de o singură formaţie se pot pot scrie romane fluviu. Câteva lucruri le-am povestit deja, ca ilustraţie la cele spuse mai sus. Am avut un concert, în deplasare, adică cu autobuzul teatrului, la Lugoj. La vechiul teatru, ne aşteptau spectatorii cu urale, atunci când am ajuns după vreo două ore de întârziere,  tractaţi de un tractor.

Fiercare teatru avea de realizat : plan de spectatori, plan de spectacole şi plan de încasări. Aşa că degeaba am adus bani cât încăpea din concertele date în Timişoara şi oraşele din apropiere, că  trebuia să mergem şi în comune... să se facă planul de spectacole.

Întro duminică ,ne-au trimis la Zarand, după Arad, înainte de Salonta... pe undeva pe acolo. Am ajuns, ne-am instalat cu scule “reduse”, nu avea rost să cari instalaţia de sală de sport pentru sala căminului cultural dintro comună.

Se apropia ora concertului şi nu prea se îmbulzea nimeni la bilete. Eram supăraţi: « ... ce dracu ne-au adus ăştia aici duminica?  ». Mergem să bem o bere la birt şi aflăm că sunt trei nunţi mari în comună. Aşa că îi înjuram pe organizatori că ne-au adus degeaba şi ne-au stricat diminica... La un moment dat au apărut câţiva tineri, care au venit la masa noastră: « Să nu plecaţi! ... o să venim cu toţi tinerii de la nunţi sa facem un bal, aici în club şi vă plătim să ne cântaţi vreo trei ore, şi apoi, noi mergem înapoi la nunţi şi voi acasă, cu nişte bănuţi ». Am cântat la o sală arhiplină vreo 3 - 4 ore şi apoi am plecat către casă cu portofelele pline şi, fiecare, cu două sticle de un litru de pălincă de Zarand. În autobuzul care ne ducea spre casă, a început sărbătorirea, organizatorul de spectacole şi-a pierdut, până la Timişoara pălăria şi... proteza. Pe drum, la Arad, a urcat un angajat al teatrului, care era supărat că ne aştepta de câteva ore. Acesta nu a mai ajuns acasă în seara aceea, deoarece, după ce l-am omenit cu pălincă ca să-i treacă supărarea... a dormit la teatru, între scaunele din sala de spectacole, acolo unde l-am lasat, pentru că nu ştiam unde locuieşte, şi nu am vrut să facem zarva şi mai mare.

Când eram în turneu, în Ardeal, cu Cenaclul « Ifjusagi magazin » (versiunea maghiară de la « Scânteia tineretului »), camera noastră era plină, tot timpul, de  ne-a mers faima prin hoteluri. Gheorghe « Gyuri » Moşoarcă, un tip de om  care, ca şi regretatul meu prieten, Iuliu Merca, cum găseşte oameni în jurul său cum începe să povestească, să spună poante şi bancuri,  la nesfârşit,  aducea în cameră şi restul oamenilor din cenaclu: actori, folkişti, dansatoare etc., astfel că pierdeam, noapte de noapte, şi printre poante şi cântece în surdină, mai terminam câteo sticlă de vodcă sau de pălincă.

Ai făcut parte dintre cei care ascultau zilnic emisiunile lui Cornel Chiriac de la Europa Liberă? Cum caracterizezi activitatea acestuia şi a celorlalţi DJ – ei de la Europa Libera, fie şi de la secţiunea maghiară? În Timişoara, aveai posibilitatea să asculţi şi alte posturi de radio, cum ar fi de exemplu  «radiourile pirat» englezeşti?

Arpi Kajtar :

Toată Timişoara asculta ...la volum maxim, de răsuna strada sau curtea. În limba maghiară, Erdei Peter şi Cseke Laszlo, erau ascultaţi de prin ’63, până a ajuns Cornel Chiriac, care avea emisiuni mult mai organizate şi mai educative. Şi în armată ascultam Europa Liberă, înregistram pe magnetofon... odată, a rămas Europa Liberă, pe staţia de amplificare, şi s-a auzit în toată unitatea că, am pus muzică duminică...  am uitat să oprim şi când a ajuns la ora exactă şi se prezentau câteva ştiri scurte, a răsunat în toată unitatea, în dormitoare şi în difuzoarele de pe stâlpi : « Aici Radio  Europa Liberă, este ora... ».  Normal că ne-au întrebat ce a fost asta, dar, aici intrau de toate... şi chiar mai prindeam, cu chitara, şi Vocea Americii, în Casa Amatei, când eram la cântat … aşa că, ne-au lăsat în pace.

Exista bineînţeles mirajul Occidentului. Ţi-ai făcut vreodată vreun scenariu pentru a «fugi»  din ţară? Ce colegi de-ai tăi de trupă au riscat să «fugă» în Occident? Cum s-au descurcat acolo ?

Arpi Kajtar :

Miraj exista, dar nu am fost niciodată convins, deşi am fost chemat de mulţi şi de mai multe ori. Părerea mea este că singura sansa era să ieşi ca şi o trupă « bună », din « est », ţi-se făcea reclamă, promovare, şi aşa aveai o pornire, un statut. Dar, având unele informaţii din Ungaria, vedeam altfel mirajul. Singura trupă maghiară recunoscută în lumea capitalistă, a fost Syrius. Această trupă, cu Orsansky, la bass şi vocal, care cânta în maniera Blood Sweat & Tears, a câştigat ceva premii la un festival în Australia şi în alte locaţii, a fost sabotată de autoritţile occidentale, care nu le-au prelungit vizele şi au trebuit să renunţe la contracte deja semnate  in vest.    Orsanzky, a emigrat după o vreme, dar singur, nu a mai făcut mare lucru ...a avut ceva trupe, a cântat, a avut o activitate bogată, dar succesul pe care l-au avut Syrius  nu a mai venit. Locomotiv GT, la fel, au avut de ales... sau se întorc acasă sau îşi pierd cetăţenia şi sprijinul autorităţilor maghiare. Aşa că au renunţat la un turneu şi la un disc, care trebuia scos, în SUA. Omega a cântat în vest foarte mult, unul dintre LP - uri s-a vândut în peste 2000000 de expemplare, ceea ce acasă, în Ungaria, era un subiect, tabu. Vindeau compoziţii, pe bani,... până şi celor de la Boney M, făceau bani în toate modurile posibile, dar pe ascuns... şi se întorceau acasă. Cea ce-mi dădea de gândit : « Oare de ce nu rămân afară?... mai ales că era de mare succes în ţara mamă, şi o noutate exotică în vest ». Aşa cum spuneam, multe trupe de succes de după « cortina de fier », printre care şi Syrius, Omega sau Locomotiv GT, puteau să rămână afară, nu au fost forţaţi, prea serios, să meargă acasă, doar că, li s-a pus în vedere, o singură condiţie... sau afara sau acasa. Am auzit comentarii, la radio, despre Bee Gees, despre Kinks,  cu câte probleme au avut ca să intre în legalitate şi să fie lăsaţi să cânte... Bee Gees în Anglia şi Kinks în SUA… cele două trupe s-au luptat, ani de zile, cu sindicatele şi cu autorităţile. Deci aflai câte ceva care te punea pe gânduri că ceva nu era în ordine nici acolo. Pe urmă, a trecut valul de noutate al muzicii rock, au intrat puternic « industriaşii » ce produceau trupele « west coast »... Kansas , Foreigner , Stix, Rio Speedwagon, Damn Yankees. Nu aveai cum să susţii amatoriceşte, fără  bani, o trupă de profesionişti cu trei patru vocali fantastici… chiar dacă aveai idei,  nu erau bani. Ori, cum la noi, nu a apărut nici măcar încercarea de a  face o trupă de muzică « west coast din anii ’78 –’80, nu aveam nicio şansă. Cred că poţi să te integrezi într-o societate numai dacă creşti în acel mediu de mic copil.

Există foşti colegi de trupă care au dispărut prematur? Ce mai ştii despre ceilalti colegi de trupă cu care ai colaborat dealungul anilor?

Arpi Kajtar :

Liuba Cornel, Mişu Ciuchitu, Kaip Victor, mai tânărul, Boian « Boiţa » Perin, Nae Tarnozy, Dinu Popescu, Czirko Karol, Palkovacs Karol... toţi au dispărut, prematur, datorită unor probleme de sănătate. Colegii mei, mai toţi, au plecat cu familiile după ‘90  şi lucrează fiecare ce poate, foarte puţini cântă, şi mai puţini pot să trăiască doar din muzică.