CATENA

 

        Atunci când istoria unei formaţii este relatată chiar de membrii acesteia, sub formă de dialog, iar când este vorba şi de un dialog intre fete, este clar că, povestea este mult mai amplă, plină de contraziceri, spumoasă şi... impregnată cu momente picante. Nu am avut nicio contribuţie la realizarea acestui interviu, a fost o idee dezvoltată de Anca şi Lidia, care fiind supărate pe faptul că dicţionarul "Rock Pop Folk", deforma activitatea trupei Catena, s-au hotărât să scrie ele o istorie cât mai completă. Şi au reuşit!

        Dar iată ce-a deranjat-o pe Anca, la dicţionarul respectiv :

        1. Au uitat definitiv s-o menţioneze pe ultima noastra basistă Elvira Iancu.

        2. N-au pomenit nimic de faptul că această trupă a fost prima trupă feminină de rock din România.

            Celelalte, ca de ex : Venus (mai tarziu despărţindu-se în Venus 1 şi Venus 2) sau Madix, erau

            formaţii de muzică uşoară.

        3. Catena, împreună cu încă 2 - 3 formaţii masculine a inaugurat deschiderea sălii Polivalente...  iar dupa

            aceea făceam parte din inventar, aşa de des am cântat pe acolo.

        4. Piesele cele mai cunoscute „Dorinţa”, „Sună albastru” sau opera rock „Peştera Muierii”, nici nu

            le-au menţionat... în schimb au scris nişte nume de piese pe care le-am compus când aveam vreo 15 ani

            şi nici măcar nu erau cele mai importante la vremea aceea. „Dorinta” a fost 4 luni în „Topul Săptămâna”,

            iar la Mamaia, se dadea la radio în draci.

        5. Iar chestia care m-a uimit cel mai mult a fost comentariul despre Pauniţa, citez:... ”Anca Vijan şi Ortansa

            Păun îşi continuă activitatea muzicală în Germania. În 1992, intră în grupul Păuniţei Ionescu „Big Mama

            and the Kids”... Mă intreb... care grup?... ea avea un repertoriu doar de 5 piese pe care le cânta de când

            era bunica fată mare. Păuniţa venise în vizită, în Germania, cu intenţia să-şi cumpere un mic P.A. ca să-l

            închirieze in Romania. Cel puţin aşa mi-a spus când m-a sunat la telefon, să mă roage s-o ajut să găsească

            ceva ieftin şi bun. Eu eram aici de vreo 15 ani... intrasem în toate găştile de muzicanţi, cântam în 2 trupe,

            mai precis îmi făcusem vad. Pe Lidia şi Ortansa le adusesem deja de 13 ani în Germania. Ele nu mai

            cântau, dar păstram legătura. Familia la care venise Păuniţa în vizită locuia în Essen, la vreo 250 de Km.

            de Hannover. Eu, Lidia şi Ortansa ne-am hotărât s-o vizităm. Distracţia a fost nemaipomenită în seara cu

            pricina, şi după câteva păhărele, mi-a venit ideea să tragem nişte concerte cu Catena aşa, de amintire. Toată

            gaşca a fost de acord, ne-am întâlnit în Hannover şi, aşa s-a născut „Big Mama and the Kids”.

 

         Sincer, mă simt vinovat faţă de fetele de la Catena, deoarece multe dintre fişele trupelor româneşti, aproape 100, oferite spre documentare doamnei Daniela Caraman Fotea, îmi aparţineau. Unele erau destul de complete, cele ale trupelor în vogă sau în plină afirmare, la nivelul anilor 1995 - 1996, atunci când mi-au fost solicitate, altele se aflau doar în faza de pregătire. Observând că doamna Caraman Fotea chiar dădea telefoane, în sânga şi în dreapta, pentru a-şi completa informaţiile pentru dicţionar, nu mi-am pus problema, că fişa Catena va rămâne incompletă, doar cu informaţiile oferite de mine.

         Formaţia Catena, exista, în baza mea de date, doar prin articolele publicate de revistele Săptămâna şi Flacăra, în prima parte a anilor 70, şi prin propriile amintiri, care erau legate de cele câteva concerte susţinute la Casa Studenţilor, ASE, Gala Săptămâna şi Clubul Institutului de Petrol si Gaze, la care am participat în perioada 1971 - 1975. Titlurile celor trei piese amintite in dicţionar, erau preluate dintrun articol publicat de revista Flacăra, semnat de George Stanca: "Catena - o formaţie nu numai scenică". Şi cam atât, deoarece după repartiţie, am făcut, doi ani de stagiatură, la Suceava şi armata la Focşani. În plus, odată întors în Bucureşti, timp de aproape 4 ani, am străbătut ţara în lung şi-n lat implementând un program de salarii pentru cooperaţia de consum.

         Normal că ştiam piesele prezentate de Catena în concert, dar, repet că, la momentul 1995 - 1996 fişa lor nu era prioritară pentru mine ci doar în stadiu de crochiu. Aşa că, în lipsa unor informaţii din presă, nu aveam de unde să ştiu data precisă a ultimului concert şi a desfiinţării trupei, şi probabil că nici fanii lor mai apropiaţi nu şi-o amintesc. Şi vă asigur că dacă aş fi ştiut data exactă, în mod cert că fetele m-ar fi bănuit de... grade multe pe la securitate. Cât, despre evoluţia basistei Elvirei Iancu, în ultima perioadă de activitate a trupei, regret că, la momentul respectiv, mi-a scăpat informaţia. Dacă bănuiam, vă asigur că fetele s-ar fi trezit cu mine la fiecare concert şi probabil şi în sala de repetiţii. Pentru că... "cherchez la femme".

        Referitor la cele afirmate despre The Big Mama & The Kids, vă asigur că informaţia a fost preluată distorsionat de presa românească post revoluţionară, nu mai ţin minte sursa, dar probabil că Evenimentul zilei sau Pop Rock & Show.

        Oricum, intenţia mea, vis-a-vis de portretul Catena, din dicţionarul sus amintit, a fost să reamintesc publicului larg de existenţa celei mai bune formaţii rock feminine din România şi nu de a discredita trupa.

         Cum, nutresc o sinceră simpatie pentru Anca, Lidia şi Ortansa, şi bineînţeles, pentru Vivi, iar cu primele două, mai schimb, din când în când, mesaje pe facebook, îmi cer scuze public, pentru lipsa de profesionalism şi de informare, dovedită de subsemnatul, în portretul Catena publicat de dicţionarul amintit. 

         Citiţi, vă rog, dialogul următor pentru că... merită.

                                                                                                                                            Nelu Stratone

 

Lidia (email) :

        Pai eu stiu ca asa a fost dar se pare ca  acesti... „oameni de specialitate” de la noi isi permit sa scrie niste lucruri despre care n-au habar, adica se apuca sa scrie fara sa se informeze. Si, sincera sa fiu nici n-am  chef sa stau sa le explic. In ori ce caz nu-i corect sa strici istoria unei formatii care pentru vremea aceea a insemnat ceva.

 

Anca (email) :

        Fii atenta Lidio ! Ce-ar fi sa scriem noi o carte sau mai bine zis tu.... ca pe tine te cheama Creanga, ca pe marele scriitor. Adica tu esti acolo, o scrii pe meleagurile unde s-a nascut Catena, si ai si posibilitatea sa iei si interviu de la fostele membre ale formatiei. Eu, colaborez cu tine de aici din Germania  prin email. Ce zici?

 

Lidia (emaiI) :   

        Iuhuuuuuuuuu!... marfa!!!!  Hai Anco sa incepem cu incepututl... Cum ţi-a venit ideea de trupă de gagici?”

Anca (email) :

        Păi, nu mi-a venit ideea să-mi fac trupa de gagici... mi-a venit ideea  să-mi fac o trupă.

        Hai să încep cu începutul!

        Pe la vreo 5 ani m-a întrebat mama ce vreau eu să mă fac atunci când voi fi mare, iar eu i-am răspuns, fără nici o ezitare,…artistă. Doi ani mai târziu am început să iau lecţii de balet şi am crezut că ăsta îmi este viitorul. M-am înşelat, căci eu eram fascinată de muzica după care dansam şi nu după dans. Acasă aveam pian dar mama nu reuşise nici cu miliţia să mă convingă să cânt la acest instrument.

        Toate doamnele mai în vârstă care veneau la noi în vizită, vorbeau franţuzeşte şi cântau la pian. Nu suportam franceza şi pianul.  Amândouă  mi  se  păreau “afectate” şi “prăfuite”. Deci, REVOLUŢIE : engleză şi chitară.

        Tata era administrator la Căminul Studenţesc al Conservatorului “Ciprian Porumbescu”, şi, într-una din zile mi-a adus o mandolină dărăpănată a vreunui student. Am lipit-o eu cu leucoplast cum m-am priceput, şi am început să cânt pe o coardă, că restul corzilor erau dezacordate şi n-aveam habar cum să le acordez…. De  fapt, mint.… nici nu cred că ştiam dacă e acordată, şi nici  măcar nu ştiam  ce înseamnă “a acorda”. Oricum, vreau să spun  că începusem să cânt pe o coardă tot felul de prostii ca de exemplu  melodia  “Prieten drag” .  Mă “ducea” urechea, nu pot să zic  nu, dar note nu ştiam “o boabă”.

        După ce-am văzut filmul “Tinerii”, de vreo 10 ori, mi se năzărise rău de tot să mă fac chitaristă, sau cel puţin să învăţ la chitara aia de se conecta la curent electric. Nu eram mulţumită de mandolina de la tata, că nu era chitară şi nu era electrică. Drept urmare, pe o foaie de caiet “dictando” mi-am desenat conştiincioasă griful de la chitară şi am început să studiez cele 2-3 acorduri pe care “le ciugulisem” de  la vreun muzicant sau altul. Cu vocea intonam  corect  şi  cântam  cât puteam de  tare  acordurile  care le studiam pe foaia de caiet...    asta numai ca să-mi enervez părinţii, cu speranţa  că  o să-mi cumpere o chitară, chiar şi rece…(“electricele” erau prea scumpe). Dorinţa mi s-a îndeplinit când am împlinit 16 ani…exact de ziua mea .Mama a intrat pe uşă şi a scos la iveală ceea ce ascundea la spate…O chitară. “Mamma mia” ce bucurie pe capul meu!…Am sărit vreo juma’ de oră cu chitara-n braţe, de pe podea pe pat, din pat pe fotoliu, de pe fotoliu pe masă şi aşa mai departe…Numai pe fereastră n-am sărit că locuiam la etajul 8 şi… era  păcat de chitară. Tare fericită am fost! A fost una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea! Nu mai ştiu cum o chema pe chema…Maria?…Elisabeta?…Nu contează! Nu era cine ştie ce…era o chitară rece, producţie românească, şi nu o mandolină stricată sau o foaie  de caiet.

        În sfârşit, chitară aveam…ceea ce îmi lipsea era… trupa. Şi acum urmează răspunsul la întrebarea : “Cum ţi-a venit ideea să-ţi faci o trupă de gagici?”

        Cele 2-3 acorduri  pe care le învăţasem pe foaia  “dictando” nu le ştiam pe chitară, deci, cu alte cuvinte, nu ştiam nimic la chitară, dar eram sigură că o să învăţ foarte repede şi am sunat-o pe una dintre cele mai bune prietene a mele,  Jacky, care era “hippy “, la fel ca mine. Când am întrebat-o daca vrea să facem o formaţie în  care ea să bată la tobe, a găsit ideea interesantă. O singură problemă ne stătea în cale…ea nu ştia să cânte la baterie nici măcar cât mine pe griful de chitară desenat pe hartie…adică nici măcar nu-şi desenase vreodată o baterie pe ceva.  Am  încercat s-o  consolez…  i-am zis că eu cunosc un băiat, Bebe(fratele meu de cruce şi bateristul formaţiei “Excentric”) care poate să-mi arate cum se bate, şi după aia o  să-i arăt eu ei. Zis şi făcut! M-am dus la Bebe şi mi-a arătat câteva ritmuri,  apoi  m-am întâlnit cu Jacky şi am repetat ce-mi arătase Bebe, pe mese şi scaune. Nu prea mergea…Jacky învăţase cum se bate, dar nu prea ţinea ritmul, şi pe vremea aceea încă nu ştiam  de existenţa oamenilor aritmici. I-am spus că trebuie să studieze mai mult ca să iasă trupa mai repede. Între timp am căutat mai departe persoane pentru a întregi formaţia. Învăţasem deja să schimb acorduri …îmi arătase Cornel Dogaru, un băiat care cânta minunat la chitară. De la el am învăţat multe lucruri.

        Căutând membri  pentru formaţie, mi-am dat seama că persoanele pe care le întrebam dacă ştiu să cânte erau fete, nu băieţi. Amatoare fiind, n-am avut curajul să caut băieţi care deja ştiau să cânte, căci nu m-ar fi luat în serios…iar cu băieţii care nu ştiau să cânte, dar doreau să înveţe, nu ştiam cum să procedez. Fetele îmi erau mai apropiate…eram   prea   puştoaică    şi aveam încă reţineri. Deci, m-am hotărât să caut fete.

        Am găsit o chitaristă grecoaică, Jenny Iliopulos, care ştia deja să cânte acorduri (aşa era moda pe-atunci, cu mai mulţi chitarişti in trupă).Îmi fugeau ochii în stânga şi-n dreapta,  doar,  doar  voi zări vreo gagică cu vreun instrument în braţe. Am fost la ştrand şi tot uitându-mă, am descoperit o fată care cânta la chitară sub un pom şi am întrebat-o dacă vrea să cânte la bas în formaţia mea. Mi-a răspuns că da, şi uite-aşa am avut şi basistă. O chema Adriana Iliescu şi era foarte talentată şi drăguţă. Poate puţin prea liniştită. La şcoală, am găsit o solistă vocală care a vrut să intre în formaţie…o chema Doina. Şi eu aş fi putut să cânt vocal (cântasem deja  la “Excentric”) dar vroiam să mă concentrez la chitară şi m-am bucurat când am găsit-o pe Doina.

        Am început repetiţiile  în  camera  mea, etaj 8 , bloc”Eva”  (Bucureşti.). Eu şi Jenny aveam chitări “reci”. Adriana n-avea  bas, avea tot o  chitară “rece” şi cânta pe chitară ceea ce ar fi trebuit să cânte pe bas. “Trăgeam” toate cu vocea iar pentru Jacky construisem nişte tobe astfel: scuipătoarea de la un teatru în loc de fus, toba mare era o valiză, cumpărasem o pedală de tobă mare şi un cinel prăpădit cu 10 lei,  pe care-l înfipsesem într-o coadă de mătură înfiptă şi ea, la rândul ei, într-un stativ de pom de Crăciun. Toba mică şi tum-tum-urile erau oale şi crătiţi de diferite mărimi, iar ca să nu deranjăm vecinii le acoperisem cu mileuri croşetate de bunica. Beţele erau nişte linguri de lemn. La fiecare repetiţie, punea  fiecare câte 3 lei de căciulă pentru fondurile formaţiei. Aşa am putut, cu timpul, să cumpărăm diferite scule care ne lipseau. Am repetat aşa vreo juma' de an, după care a trebuit să o înlocuim  pe Jacky  din cauză că  era aritmică.  Am  găsit o nouă toboşară pe care o chema tot Anca şi era foarte “lungă” dar avea, cât de cât, ritm. Doina, solista vocală a părăsit formaţia şi a trebuit să cânt eu vocal. Mergea deja mai bine, învăţasem  acordurile şi    începusem, timid, cu mici părţi melodice -solo. Aveam chiar  şi o compoziţie, se numea “Bucle” şi hotărâsem să dau acelaşi nume formaţiei. Am pictat pe un capac de bere călcat de tramvai un fond roz, am scris pe el cu verde  “Bucle” şi i-am  lipit şi o buclă blondă. Eram mândră că făcusem insigna formaţiei. 

        Până acum se petrecuse totul numai în casă. Căutam o pianistă. Nelu Diblă, o  cunoştinţă de-a mea,  basist şi elev la Liceul de Muzică  din  Bucureşti  m-a sfătuit  să  caut  o  pianistă  la şcoală la el,  deoarece acolo erau multe fete care cântau la pian. L-am rugat să mă ajute şi i-am spus că vreau o tipă “haioasă” şi “ţăcănită”. Mi-a răspuns că nu prea sunt fete aşa cum vreau eu, în afară de una singură…dar aia e prea de tot…”A sărit pe geam --  mi-a  spus  el  - când am avut inspecţie”. „Exact aşa ceva vreau  -  am  răspuns  -,   fă-mi rost de numărul ei de telefon”. Pe atunci nu ştiam că fata aceea o să devină   cea  mai  bună  prietenă  a  mea…şi  că  această  prietenie  va  dura  până  în ziua  de azi, desi s-au scurs 36 de ani, si mai continua!

Lidia (email) :

        Era spre sfarsitul anului scolar 1969...  tocmai rămăsesem corigentă la chimie şi română când colegul meu de bancă şi de “chiul” Nelu Diblă, m-a întrebat dacă nu vreau să fiu pianistă într-o trupă rock de fete…la  o tipă, Anca Vijan care era chitaristă şi căuta aşa ceva. De rock nu prea aveam habar…eram pe-a unşpea la Liceul de Muzică "G.Enescu"  secţia pian, nu fusesem încă la nici un chef şi bântuiam doar  pe la concertele simfonice de la sala Radiodifuziuinii dar nu pentru că muzica simfonică ar fi fost pasiunea mea ci pentru că mă întâlneam cu colegii de clasă şi stăteam la şuetă.Lui Nelu Diblă i-am spus că vreau,  dar  asta mai mult ca să fug de  la şcoală,  pentru că nu aveam chemare pentru  pianul  clasic şi   nici pentru educaţia de tip comunist pe care trebuia “s-o-nghit”. I-am cerut telefonul Ancăi, am sunat-o 2 săptămâni fără s-o găsesc, după care a venit vacanţa de vară, şi m-am hotărât brusc să mă duc direct la ea acasă la blocul "Eva”. M-am gătit hippy, pantofi roşii, ciorapi de plasă tăiaţi trei sferturi cu floricele  colorate de nylon lipiţi pe ei, fustă verde şi bluza albastră de  la  uniforma  şcolara.  Am sunat şi  mi-a   deschis  o  tipă…am simţit că e Anca şi ea a ştiut că sunt eu, altfel nu ne-am fi luat în braţe de parcă ne cunoşteam de când lumea.Tin mine ca scrisesem in jurnalul despre Anca  astfel:”Fata asta nu este frumoasa, dar are un fel de a fi, un fel de „ vino-n coa”, incat iti vine sa lasi totul balta si sa mergi cu ea pana la capatul pamantului” Am devenit  foarte  bune  prietene şi nu ne-am mai despărţit niciodată.

        M-a pus la curent cu trupa…avea o basistă,  Adriana Iliescu ( o agăţase la ştrand unde cânta la chitară într-un grup de băieţi), un "cal de femeie" la tobe cu părul până la mijloc şi antipatic de “lungă”, şi încă o chitaristă Mariana Alexandru. Apoi mi-a povestit cum a-nceput  totul.

 

Anca (email) :

        Pe la 13 ani, fratele meu de cruce Bebe, m-a luat cu el la casa de cultură “Înfrăţirea între popoare” (Artis-Club) să-mi arate unde repeta el cu formaţia “Excentric”. Chitaristul solo al formaţiei, Boris era preferatul meu din toate punctele de vedere. Arăta bine, cânta de vis şi, pe deasupra,  cânta şi la instrumentul care mă fascina pe mine: CHITARA.

        Mă duceam mereu la repetiţiile lor şi, cuibărită într-un colţ al sălii, mă  lăsam  fascinată  de el. La una din  repetiţiile lor am  început, fără să-mi dau seama, să cânt o a altă voce pe lângă  cea principală…Florin Irimia (şeful formaţiei, solist vocal şi chitară armonie) a căscat ochii şi mi-a zis: "Măi, tu mi-ai făcut terţa"!… "Ce ţi-am făcut?" - l-am întrebat cu frică crezând că cine ştie ce chestie nasoală i-am făcut…habar n-aveam  ce-i aia “terţă”…Mi-a explicat el  şi m-a întrebat dacă nu vreau să cânt de revelion cu ei. Am cântat…a fost prima mea apariţie în public, ca vocalistă. Am mai cantat dupa aceea tot cu ei... intamplator am dat peste o invitatie de pe vremea aceea:

        Chitară m-a învăţat Cornel Dogaru. Nu mai ştiu la ce trupă cânta da' ştia bine să explice şi era notist”.

 

Lidia (email) :

        El ţi-a arătat primele acorduri şi de-atunci  ai  început să studiezi zi şi noapte, şi nu de puţine ori te găsea maică-ta  dimineaţa, dormind cu chitara în braţe. Chiar şi prieteniile  tale  cu băieţii, majoritatea chitarişti, erau constructive în acest sens.

        Cu  formaţia  pe  care  o  aveai  atunci  când te-am întâlnit nu ai cântat niciodată  “life”…repetai doar în casă, la "rece"(adică fără amplificatoare), pentru că,… aveai nevoie de pianistă. Nici măcar nu am stat să mă gândesc…am   acceptat şi am bătut palma. Erai pornita rau sa-ti faci trupa de fete iar eu habar n-aveam cum va fi dar credeam absolut tot ce-mi spuneai tu. Ce mai!... ma cucerisei definitiv cu ideea ta de trupa. Erai talentata rau in a convinge oamenii.

        Toată vara aceea am alergat prin Bucureşti după o sală de repetiţie...eram numai noi doua, Jenny Iliopulos pleacase din trupa definitiv ca nu stiu ce examene avea de dat . Casele de cultură şi Întreprinderile nu erau dotate cu instrumentele  si amplificatoarele de care aveam nevoie, iar noi…? Cine eram noi? Nişte fete pe care nimeni nu le lua în serios în legătură cu ceea ce vroiau să facă, o trupă rock de fete. Şi totuşi, pe ultima sută de metri, am gasit o sală de repetiţii la ICSIM (Intreprinderea de Constructii Speciale Industriale şi Montaj), cu promisiunea să le cântăm la sărbătoarea celor 10 ani de la înfiinţare. Nea Ionescu ne-a adus-o pe Mariana Alexandru la chitara.

        Ne-am apucat de repetiţii in formula:

Anca Vijan – chitara, vocal / Adriana Iliescu –bas,vocal / Mariana Alexandru –chitara, vocal / Lidia Creanga – pian / “Cal de femeie” – tobe /

        Toate sculele erau marca "Doina" inclusiv pianina. După ce am încropit 2,3 piese, compoziţii de-ale Ancăi, mi-am dat  seama că  nu-mi  plăcea "calul" de  la tobe… învata  greu.In cap imi cocea o idee, cum  ar fi sa trec eu pe tobe. Nici n-am apucat s-o pronunt ca Anca , parca citindu-mi gandurile imi spuse să renunţ la pian deoarece neamplificat şi-aşa nu se auzea, şi să trec pe tobe. Asa am trimis definitiv "calul "afară din trupă. Realitate e că începuse să-mi placă foarte mult acest instrument mai ales că îl remarcasem încă de  la  chefurile unde mergeam de regulă cu Anca. În plină perioadă rock ,muzica ce-o ascultam pe magnetofonul "Tesla" mă copleşea cu  tobe, iar ceea ce auzeam nu se potrivea de loc cu ceea ce făcea "calul"…eram sigură că eu puteam să bat tobele mai bine, mai ales că ma exprimau pe mine ceea si ce simţeam eu. Aşa că la alt chef, în timp ce „Iron Butterfly" dărâma casa cu solo-ul de tobe de pe „Inagada da vida”, eu si Anca stateam  cu urechile in difuzor incercand sa ne lamurim de breack-uri si de timpii  accentuati si neaccentuati. A doua zi m-am urcat la tobe. Până să mă dumiresc eu că timpul 1 şi 3 sunt pe toba mare iar 2 şi 4 pe toba mică a trecut o zi. M-a desluşit tot Anca,…avea experienta, o invatase deja pe fosta ei tobosara,Jacky. Statea cu mana pe piciorul meu de pe toba mare si mi-l impingea in toba ca sa capat independenta mainilor si a picioarelor. Break-urile mi le aratase Nelu, un electrician de la ICSIM care era toboşar în formaţia întreprinderii şi care ne vizita din când în când.

        "All right now" a fost piesa de încercare după care nu m-am mai putut opri. Descoperisem o altă lume. Vara aceea uitasem definitiv de corigenţe, aşa că le-am picat pe amândouă în toamnă. Chimia era o materie care ma lua prin surprindere. La Română am încurcat "caii"…n-am ştiut cum îl chema pe calul lui Ştefan cel Mare în piesa de teatru “Apus de Soare” dar nici cum îl chema pe acelas cal in romanul “Fraţii Jderi”…şi nu ştiu nici acum.

        Repetam anul şi mi-a fost ruşine să-i spun Ancăi…când a aflat mai târziu, a bufnit-o râsul şi ca o ironie a soartei, hotărăşte să-şi numească trupa gata făcută, "Catena" (în limba Italiană însemnând lanţ) cuvânt găsit într-un manual de chimie la capitolul "Catene de carboni". Explicaţia? să fim unite ca-ntr-un lanţ de carboni. Primul concert din viata noastra a fost la... gunoieri, adica la Intreprinderea de Salubritate. Celor de la ICSIM le-a  placut ce faceam si ne propusesera sa cantam la aceasta intreprindere pentru nu stiu ce aniversare a lor. Noi am primit cu bucurie propunerea mai les ca „Salubritatea”  inchiriasera sala teatrului “Constantin Tanase” pentru acest eveniment. Eram mandre ca debutul formatiei „Catena „  se facea pe o scena adevarata. Dupa cateva momente comice si cantareti consacrati am aparut si noi. Aveam emotii din cap pana-n picioare. Mie cel putin , imi tremura piciorul de pe pedala de la toba mare de nu puteam sa-l stapanesc nici macar cu mainile, ca tremurau si ele.

        Formula in care cantam era :

Anca Vijan – chitara, vocal / Adriana Iliescu – bas / Mariana Alexandru – chitara / Lidia Creanga – tobe /

        Am cantat 6 piese , 3 compuse de Anca si trei din repertoriul international.Reusisem sa trecem examenul de debut cu fruntea sus, mai ales ca din tavan atarna un microfon care avea firul cam scurt, iar Anca trebuia sa se inalte pe varfuri ca sa ajunga la el. Atat mai tin minte .Cred ca am avut si succes.

 

Anca (email) :

        Bineinteles ca am avut succes...si inca mare de tot.  Eram o gasca de fete una mai tacanita decat cealalta si pline de energie... Publicul  a reactionat ca atare...au apalaudat cu frenezie, cerand chiar si un bis pe care nu aveam de unde sa-l dam. In schimb, dupa concert, de bucurie ne-am dus „sa ne imbatam”... cu Cola. Mare zi! 

 

Lidia (email) :

        Chiar ca a fost mare...si a mai fost una...ziua cu „Banchetul”...  am cântat la aniversarea celor 10 ani de la înfiinţare intreprinderii ICSIM. Oamenii au fost super mulţumiţi, muzical ne-am înţeles perfect iar mie nu-mi mai tremurau picioarele…finalul a  fost ca-n filme...mesele puse cap la cap pe post de scenă erau şubrede…cântam tare,toate butoanele de la statie erau la dreapta „adica la 11”,  eu băteam tare ,mesele au început să vibreze, stativele, microfoanele şi cinelele zburau iar Anca se scăpase pe ea de atâta râs!  Succes deplin.

        Începusem şcoala şi repetând anul intrasem într-o clasă unde se chiulea in masă  în frunte cu Mădălin Voicu. Chiuleam şi eu pe ruptelea,  alergam  la şcoala Ancăi, direct la ea în bancă…Când profesorii mă observau că nu fac parte din acea şcoală, ne dădeau afară pe amândouă…de-abia  aşteptam  lucrul ăsta ca să mergem să facem figuraţie la film pe 50 de lei.Anca vazuse anunţul în ziar şi gasise ca era o idee buna de a face bani  să cumpărăm scule. “Tobele” le moştenisem de la Jacky (prima ei tobară) , pedală şi doua capace de fus, crătiţi şi  valiza  cu rol de toba mare,linguri de lemn pe post de bete, mileurile crosetate de bunica. Apoi a început  vacarmul din blocul “Eva” etajul 8…repetiţiile le făceam dimineaţa când mama Ancăi,  Simeria sau Simi cum i se spunea,  era la serviciu…foloseam acelas sistem cu mileurile croşetate de bunica Ancăi peste cratiti ca să mai atenuăm zgomotul… dar n-a  folosit la nimic…Într-o zi când se-ntorcea de la  serviciu vecinii au asaltat-o direct de pe scări şi i-au povestit  scandalul. A intrat în casă val vârtej, iar eu în dulap…am stat cam o ora  aşteptând  să-şi facă de lucru prin bucătărie ,ca să prind momentul s-o şterg…Adriana si Mariana plecasera fara probleme, ele nu erau asa de zgomotoase cu chitarile reci dar eu?

        Cam tot pe atunci au început scandalurile şi discuţiile în contradictoriu cu părinţii mei…Aflaseră de la şcoală de chiulurile mele…când le-am spus unde chiuleam şi ce treaba aveam eu cu tobele,declaratia de   război a fost definitiva …telefoanele zbârnâiau la Anca acasă şi invers, discuţiile rezumându-se la, care dintre noi două distrugea viitorul celeilalte…Puţin ne-a păsat…repetiţiile au continuat până când Mariana Alexandru pleacă definitiv din trupă…n-am ştiut niciodată din ce motive. Eu ma cam dezumflasem, dar Anca, deloc...” Hai Lidio sa cautam...ca iese...nu se poate sa nu iasa... iti spun eu ca iese”, si iar m-a carat dupa ea pe strazi sa gasim o fata  care să aibă macar cele mai elementare noţiuni de chitară. Hoinaream  toata ziua si ea ma incuraja: „ lasa ca daca o gasim o invat eu, principalul e sa fie ritmica si sa aibe ureche muzicala”. M-am lasat pe mana ei...stia ea ce stia. Doamne cata incredere aveam in fata asta.

        N-a durat mult şi iat-o pe Carmen Cula proaspăt agăţată  la blocul “Gioconda” din Calea Victoriei. 

 

Anca (e-mail) :

    Carmen era o persoana miniona, cu o fata foarte clasica de parca ar fi fost picatata... imi venea sa-i spun „Mona-Lisa”. Ochii mari deschisi la culoare, un nas drept si o gura ca o inimiora, parul buclat pana la umeri, toate astea ii dadeau aliura de pustoaica zburdalnica.Ceea ce-mi placea la ea, era ca avea multa fantezie. Nu numai ca picta  bine, dar se pare ca picturile care le facea o inspira sa compuna niste piese naive dar pline de sentiment.

    Am inceput repetitiile....ideea de a  strange bani sa cumparam o statie de voci nu-mi iesea din cap asa ca am facut repetitiile  cu „ intrare”, fiecare trebuia sa puna la pusculita formatiei cate 3 lei sau mai mult in functie de cat dispunea. Imi facusem o lista pe care o am si acum si pe care am scris sumele depuse: Anca – 634 lei; Carmen – 189 lei; Adriana – 64 lei; Doina – 64 lei; Lidia – 29 lei. Total = 980 lei.

        Din banii stransi am reusit sa cumparam cu 600 lei o statie de voci de la un fan de al nostru care era electronist, cu 350 lei, un fus pentru tobele Lidiei, iar restul de 30 lei i-am pus pe CEC. Cu aceste instrumente noi, am cantat la casa de cultura „Petöffi Sandor” unde am fost pentru prima oara platite cu suma de 33 lei de persoana.

 

Carmen (interviu) :

            Pe 15 Iunie 1966 eleva fiind la Arte Plastice, eram în practică la Abrud. Acolo am întâlnit un băiat care cânta dumnezeieşte la chitară…aşa m-a impresionat că am vrut neapărat să cânt şi eu, dar n-aveam chitară aşa că am luat o bucată de carton, am tăiat-o în formă chitară şi i-am întins  nişte sfori…a fost „prima mea chitară pe care am cântat”. În  vara anului 1969 când eram în gaşcă la blocul “Gioconda”, Puiu Necşoiu,  un prieten de-al meu, mi-a zis ca a cunoscut o fată care caută o chitaristă pentru o trupă de fete. L-am întrebat:” - Şi tu ce  i-ai spus ?…”I-am spus că ştiu eu o fată care „cântă pe sfori”, şi i-am dat numarul tau de telefon. Am sarit in sus de bucurie...pe 1 August m-a sunat  si am inceput repetitiile la ea acasa in jurul mesei. Imi cumpărasem deja de o  chitară   rece.

            Părinţii n-au fost de acord cu plecatul meu de-acasă şi cu repetiţiile până noaptea târziu…aveau acea mentalitate depăşită că… “o fată cuminte  nu  vine acasă  după ora 10 seara, decât dacă e măritată sau divorţată”… Mi-au spus că după ce mă mărit şi “intru în rândul lumii” pot să fac ce vreau…aşa că, m-am măritat cu Antonio un băiat liniştit şi cu care nu aveam probleme în legătură cu trupa. Căsnicia n-a durat decât o lună…nu mai ştiu de ce n-a mai mers, aşa că proaspăt divorţată m-am întors acasă şi n-am mai avut probleme cu părinţii din cauza formaţiei.

            Continuam să repetăm la rece la etajul 8 în apartamentul Ancăi din blocul “Eva”…cântam “Let it be”, “I’m a tiger”, “Venus”( o piesă a lui Marishka Veresh) şi o compoziţie de-a mea :”Fantoma”, cu un text făcut de mine care suna cam aşa : ”Mă las în braţele-ţi întinse , să mă cuprinzi ca un nebun sa ma saruti, si vorbe dulci dar mincinoase, te las sa mi le spui”…ciudat nu?…Sâmbetele şi Duminicile alergam prin toate cluburile studenţeşti unde cântau formaţii şi ne rugam de băieţi să ne lase şi pe noi să interpretăm câteva piese pe sculele lor…Mai din curiozitate, mai din politeţe ne lăsau şi cântam din prima…ce bucurie era!…Aşa am cântat la Litere, Medicină, Mântuleasa, Geografie, Student Club, Drept, IPGG, Arhitectură…

 

Lidia (email) :

            De facultatea de Drept iată ce am scris în “Jurnalul meu” : “9 Mai 1971…eşec groaznic al formaţiei “Catena” la Drept. Am cântat ca nişte găleţi!…groaznic şi înfiorător!…de necaz ne-am dus la clubul “Universitas” şi ne-am suit pe scara de incendiu direct pe acoperiş. Dar să povestim mai pe larg. Cântasem la Litere, Arhitectură, IPGG şi avusesem succes…eu eram înnebunită după tobe şi vroiam să fac baterie de performanţă...eram convinsă!...Cu pianul nu făceam nici o treabă şi vroiam să-mi trăiesc viaţa! Asta era muzica mea! Cú pianul nu puteam să-mi consum energia...Toţi studenţii mă salutau acum ca bateristă nu ca pianistă!...dar mai aveam multe de învăţat…de fapt aveam TOT de învăţat, pentru că băteam după ureche!…Şi apoi mă simţeam bine pe scenă cu Anca şi Carmen, două trăznite care mult s-au căutat până s-au găsit…

            La Drept a  ieşit  aşa  de  nasol  că  m-am mirat cum de nu ne-am prăbuşit toate trei  fiecare sub instrumentul ei!…Am plecat de-acolo repede ca să nu ne mai vadă cât de “formaţia lu’ peşte” eram. Anca era nenorocită!…Eu am vrut să mergem la “Universitas” că acolo cânta Arpy (Arpad Dezso prietenul meu), dar Ancăi nu-i ardea de aşa ceva…Dan Mitrea, prietenul  Ancăi era cam nepăsător…se urca în toţi pomii (ca de obicei) şi fluiera fals (săracul!…nu avea “ureche” deloc si nici 2 dinti in fata!). Ne-am aşezat pe scări în spatele “Universitas”-ului. Dan a început să se urce pe nişte magazii, iar Anca fierbea ca un cazan şi-l înjura de mama focului…Dan zâmbea nevinovat şi nu înţelegea nimic…”- Haideţi pe scara de incendiu până sus!!”. .- a zis Anca aşa, ca să-şi înece necazul… Am început să urcăm… Tipii din incinta facultăţii ne priveau uimiţi, întrebându-ne : “-- Unde vă duceţi?” “-- Sus!” - spuse Anca mirată de întrebare… “-- De ce?” - au întrebat ei…“-- Pariu”! - spuse Anca…

            Directoarea Lazăr când ne-a văzut, s-a înverzit şi a chemat miliţia. Noi am ajuns cu bine până sus, dar după 5 minute au apărut studenţii şi ne-au somat să coborâm…Dan îşi găsise nişte cunoştinţe printre cei de la organizaţia de partid şi datorită lor, ne-am ascuns într-o cămăruţă pe care scria “Administraţie”. Miliţia tot ne-a găsit şi degeaba le-a explicat Anca de pariul nostru că un miliţia tânăr şi mare cât un dulap ne-a dus la secţie…Acolo alţi trei miliţieni la fel de mari ne-au luat la întrebări şi când au văzut că eu Anca şi Carmen nu figuram pe lista cu “paraşute” , iar Dan n-avea cazier, ne-au dat drumul…Când am ajuns la blocul Ancăi, mama ei era deja în stradă, disperată că miliţia i-a luat fata.

            Ne mutasem deja din toamna anului 1970   cu toate instrumentele la Student  Club. Fiecare primise ceva bani de la părinţi să-şi cumpere o chitară electrică, de la magazinul “Muzica”, iar Anca o convinsese pe maică-sa să-i cumpere şi un amplificator de 15 Waţi „ Doina”. Eu nu aveam tobe iar părinţilor mei nici prin cap nu le trecea să dea bani pe aşa ceva…se încăpţânau în ideea ca eu să fac pian de performanţă. Eram disperată şi Anca mi-a sărit în ajutor. Reuşise s-o convingă pe maică-sa   să   mai  contribuie cu 300  de  lei  ca să-mi cumpere mie nişte tobe vechi de la un fost baterist al Teatrului “C. Tănase” care ieşise la pensie. Tobele erau vai de mama lor…cu feţe din piele de porc, pedala  de fus legată cu sfoară, cea de tobă mare era pe arc care se rupea când  ti-era lumea mai draga,  şi se mai şi  clătinau pe picioare dacă loveai mai tare în ele. Totuşi eram mulţumită…scăpasem de crătiţi şi oale şi aveam tobe adevărate.

            Primisem o sală de repetiţie cu condiţia să  cântam gratutit la toate serile de dans organizate de Toma Laurenţiu, directorul Student club-ului. Repetiţiile le făceam zilnic câte 8, 9 ore.. Eu începusem să iau repetiţiile  din ce în ce mai în serios. Nu mi-a fost greu să-mi capăt independenţa mâinilor şi a picioarelor dar trebuia să  exersez singură timpii tari, break-uri egale.Oboseam repede, nu ma mai puteam concentra si injuram.... cel mai des pomeneam de mortii mamei tobelor, de crucea mamei lor si de gura lor.... ma blocam si  nu mai stiam nici ce stiam. Dar  Anca statea langa mine si ma incuraja „ Hai Lidio ca poti! Stiu eu ca poti!”... ma uitam urat la ea,si aveam impresia ca ma tortura, iar eu, eram...  o martira.O data, la niste trioleti de tum-uri cu toba mare n-am mai rezistat...  am azvarlit cu betele dupa ea. De nimerit n-am nimerit-o ca nu prea vedeam la distanta. Dar Anca nici macar nu s-a ferit...s-a sculat linisitita de pe scaun, a luat betele de jos mi le-a pus in mana si mi-a zis zambind: „ Hai mai incearca o data”,” hai ca merge”, trebuie sa mearga” Ramasesem masca de cata „pajiste” avea pe chip... m-am linistit imediat. Am reluat din nou, si din nou si... a iesit. .Sa te tii chiuituri si racnete de parca cine stie ce cucerisem...De fapt fata asta avea de gand sa ma puna sa fac solo de tobe....asta s-a intamplat mai tarziu, dar cu ce certuri si scandaluri...ca nu ma lasam de loc. Ajungem si acolo.

            Spre disperarea parintilor mei, iar am început  sa chiulesc de la scoala, dar de data asta  aveam motiv serios. Ni se propusese sa cantam la o seara de dans la ASE si trebuia sa invat piesele intr-un timp destul de scurt si asta era  problema... tot de concentrare ...imi zbura mintea hai hui si incurcam piesele intre ele...de inceputuri?, nici nu mai vorbesc....erau vraiste in capul meu.Trebuia sa-mi scriu pe hartie aranjamentul pentru fiecare piesa...cu breack-uri cu tot, Anca comenta: „ iar scrii...” macaroane?” ceea ce insemna ca scriam break-uri pe note. De multe ori faceam niste break-uri pe care ea le considera grozave si ma oprea brusc: „ mai fa-l o data sa  nu-l uiti” Dracu´,daca mai stia sa-l faca...le faceam pe moment fara sa ma gandesc si tot pe moment le si uitam....tot ea le tinea minte si mi le arata din nou, iar eu  scriam „macaroane” pe hartie si o agatam de stativul de cinel...repetam citind hartia.  Avea fata asta un cap, (il are si acum) ca un calculator de performanta...procesa tot,  tinea minte tot pentru toata trupa, si nu numai piesele compuse de ea ci chiar si pe cele scoase de pe banda...memora tot ce canta fiecare la instrumentul sau, si auzea totodata in ansamblu.

            In sfarsit, iata formula in care am cantat intro seara de dans la ASE:

Anca Vijan - chitară solo, voce / Carmen Cula - chitară armonie /  Adriana Iliescu – bas /  Lidia Creangă – baterie

 

Anca (email) :

            Mare mi-a fost bucuria cand am vazut reactia studentilor...pana atunci nu se prea miscase lumea la concertele noastre ci stateau cu gura casacat  uitandu-se la noi....in seara cu pricina, topaiau toti ca muscati de albina...mi-am dat seama ca trupa incepuse sa sune mult mai omogen. De bucurie, m-am trantit in genunchi,  am inceput sa urlu ca o disperata si mi-am sfasiat ciorapii. Eram pe drumul cel bun.

 

Lidia (email) :

            Ascultam foarte multă muzică  rock, pop, blues de pe benzile magnetofonului “Tesla”  pe  care  ni-l  împrumutase  Nicu Pop,  electronistul  Casei  de  Cultură a Studenţilor.Si pentru ca noi ne facusem niste tricouri cu numele noastre pe o parte si cu genul de muzica pe cealalta ( pe vremea aceea pop), Nicu Pop se considera sotul nostru. Fiecare dintre noi căuta să cânte la  instrumentul respectiv după “ureche”, adică pur şi simplu executam corect  tot  ceea  ce  interpretau  formaţiile consacrate de pe bandă.  Eu trebuia să deosebesc sunetul dintre toba mare, tobă mică, tumuri şi dintre cinel şi fus. Anca era cea mai rapidă şi de multe ori ne explica şi nouă. Încet, încet, reuşisem să ne facem un repertoriu pe care-l cântam la serile de dans.

            Începusem să progresăm şi sunam chiar bine, ca trupă… adică sunam împreună şi ne înţelegeam din priviri când era vorba de câte un solo de chitară sau de finaluri de piese, dar o veste tristă ne pusese pe gânduri. Adriana Iliescu  se hotărăşte să se mărite cu prietenul ei bulgar, deci urma să plece din ţară şi din trupă.  Eram derutate…iar să căutăm  o fată pentru bas? Nu mai exista decât la “Venus” o altă trupă de fete care deja aparuse pe la TV... sunau mai mult a muzica usoara iar ele se considerau trupa pop. Noi le tot pomeneam : „I-a uite ba ce canta alea...cica pop...ei lasa ca le aratam noi cum e cu pop-ul”  Aşa că,Anca i-a pus lui Carmen basul în braţe şi am rămas în formulă de trei. Ne-am chinuit ceva timp în formula asta : Anca - chitara, Carmen - bas, Eu - tobe.

            Anca trebuia sa cânte şi vocal…Carmen încerca şi ea sa facă terţa la refrene şi pe unde se mai putea ca sa nu sune “gol”. Gol nu suna dar ne mai trebuia o voce, asa ca Anca ne-a adunat in consiliu de formatie si daca tot ne trebuia o voce, hotaraste ea ca de ce nu  un grup vocal.  Zis si facut. In cateva zile nu stiu unde le gaseste pe  pe Mariana , Luminita, si Mona., si incepe sa le invete sa faca terte si cvinte ca sa sune, cat de cat, a grup vocal. Repetam noi ce repetam si iata ca la orizont se iveste posibilitatea de a canta la Ateneul Tineretului. Nu mai stiu cine ne-a propus sa cantam acolo dar... a fost “o nenorocire”. Sunetul a fost prost iar publicul neînţelegând nimic a început să arunce cu cutii de conserve goale pe scenă. Niste baieti mai glumeti se urcasera pe scena si incepusera sa bata in tobe si cinele cu crengi rupte din copaci,inchideau si stingeau statia de bas si asta in timp ce noi faceam eforturi disperate sa ne auzim ce cantam. Sala nu era antifonata, ( ca nici nu se stia ce-i aia pe atunci) si ne venea sunetul inapoi.

            Anca era distrusa, i se parea ca lumea se sfarsise aici, ca toti or sa rada de-acum inainte de noi si fara trupa viata ei nu mai avea nici un sens. Ca ultim gest hotarase sa se arunce pe fereastra de la ea de acasa. Noroc de Catalin, prietenul ei, care a fost langa ea si a lamurit-o ca nu se merita, si sa continue cu formatia. Şi totuşi cuiva tot i-a plăcut…era un italian Pino…vorbea bine româneşte…părinţii lui faceau parte din nu stiu ce partid comunist din Milano şi ceruseră azil politic la noi. Pino era basist şi avea şi el trupa lui… urma să cânte în “Club Zeppelin” pe 29… Ne-a invitat să cântăm pe sculele lui… avea staţie de 2000w  ceea ce era o minune pentru noi.

            Dupa esecul de la Ateneul Tineretului  Anca renuntase definitiv la grup vocal, cu riscul sa ramanem in trei. Binenteles ca pe 29 ne-am dus sa cantam la „Club Zeppelin” dar n-am mai apucat. “minunea”  de statie a lui Pino  s-a încins asa de tare incat s-a ars, a ieşit fum şi a venit pompierul salii. N-a mai cantat nimeni in seara aceea.

            Intre  10  si 17 Mai ‘71 s-a organizat de catre facultatea de Arhitectura, „Al 2-lea Festival de muzică Pop”. Noi nu am cântat  că încă nu sunam ca lumea, dar am fost ca spectatoare dornice să vedem cât mai multe trupe.  Am  fost încântate de“Sfinx”, “Roşu şi negru” cu Ovidiu Lipan (Ţăndărică), “Metronom” cu opera lor pop, “Sinestezie”, “Olimpic “ cu suita de preludii după cântece bisericeşti. Ţăndărică  luase premiul întâi …băgase sala în “flăcări” cu solo-urile lui de tobe. Apoi Dan Andrei Aldea , premiul pentru originalitate….”Metronom”, premiul întâi pentru opera pop.

            Dar eu îl căutam pe Ţăndărică…doream să-mi arate cum să fac break-uri combinate pe mai multe tumuri…A fost greu să dau de el…era asaltat de fete “din cu totul alte motive“ decât  cele instrumentale…dar am reuşit şi mi-a spus  să-l caut la Club “Zeppelin” unde repetă. L-am căutat şi a fost neaşteptat de binevoitor…am învăţat multe de la băiatul ăsta care mă surprindea cât de spontan si talentat era.

            Pe “Sfinx” i-am cunoscut personal într-o altă conjunctură…pe 22 Mai la filmările pentru “Echinocţiu” unde eu şi Anca făceam figuraţie…ne-am împrietenit rapid  şi pe 25 ale aceleiaşi luni am cântat la Student Club pe sculele lor. Mare bucurie pentru noi sa cantam pe o astfel de aparatura...alta viata.

            Cantari mai importante n-au fost in formula de 3, de fapt nici n-au mai fost... Venise vara şi o dată cu ea şi bac-urile noastre. Carmen se pregatea si pentru facultatea de Arte Plastice. Anca facuse si ea un an pregatitor pentru Arhitectura dar se speriase de matematica si se hotarase sa dea la ea Deisgn, mai multa asa ca...spusesera parintii. Au fost 6 locuri iar ea cazut prima sub linie, a intrat pe al 7-lea... nu i-a parut rau, ca nu-i ardea ei de asa ceva.

            Eu trebuia să dau bac-ul la Literatura română, Limba franceză, Filozofia şi socialismul ştiinţific, Pian şi Teoria muzicii. La pian şi teoria muzicii nu aveam probleme…la limba franceză mă descurcam iar filozofia şi socialismul ştiinţific s-a rezolvat de la sine deoarece împrumutasem  limbajul  de  lemn  al  tuturor membrilor  de  partid   din  ţară  care vorbeau mult fără să spună nimic. La Literatura româna ştiam cel mai bine un singur scriitor, Ion Creangă, şi mi-am ţinut pumnii să-mi cadă la bileţel acest scriitor. Si mi-a cazut.

            Am luat bac-ul şi m-am înscris la concurs la Conservatorul “Ciprian Porumbescu”. Tare aş fi vrut să nu fac pasul ăsta…însăşi cuvântul “conservator” mă îngrozea…nu avea nici o legătură cu noile curente ce apăruse în toată lumea : rock, pop, soul şi nici nu ştiam cum aveam să-mi împart timpul între cursuri şi repetiţiile cu formaţia. Dar ca să evit discuţiile în contradictoriu cu ai mei, am devenit studentă. Altcineva s-ar fi bucurat în locul meu, dar mie-mi venea să plâng la gândul că urma să învăţ încă 4 ani intr-o scoala care iar n-avea legatura cu rock-ul.

            Studentă fiind, ai mei au răsuflat uşuraţi, n-au mai comentat repetiţiile cu formaţia şi nici prietenia mea cu Anca de care eram nedespărţită  chiar şi la chefurile la care mergeam. În timp ce alte fete dansau şi se îndrăgosteau, noi stăteam cu urechile pâlnie în difuzorul magnetofonului încercând să desluşim modalităţile de interpretare ale formaţiilor în vogă. Era tare încrâncenata şi plina de speranţă în a reuşi cu formaţia noastră. Asa in 3, cum eram, tinea mortis ca o sa iasa.

            Pe vara n-am cantat de loc...trupele erau plecate la mare si nu erau concerte...deci  am luat si noi vacanta... eu si Anca ne-am hotarat sa plecam amandoua la mare sa vedem cum e treaba cu cantarea si cu discotecile. Iata ce am scris in  “Jurnalul meu”:

            Era în seara zilei de  25 iulie ’71… Eu eram la tine acasă şi tu ai primit un telelefon. de la Dan Mitrea să te întrebe dacă  nu vrei să mergi la mare la camping “Perla” că era ieftin un cort de închiriat, numai 10 de lei pe zi. Tu ai zis că da, dar numai cu mine şi nu ai  destui bani şi de distracţii şi de închiriat cort. De fapt n-aveai nici un ban dar sperai să-ţi dea maică-ta. Dan a zis că ne dă el cortul lui , iar el va sta în gazdă. Atunci ai hotărât să plecăm a doua zi şi te-a auzit maică-ta din bucătărie. A început să ţipe că nu se poate dar în acelaşi timp te întreba ce-ţi trebuie pentru drum. Ştiu că ţi-a dat 300 de lei. Eu  n-am  avut  probleme  cu  ai  mei  care  încă nu ieşiseră din euforia că eram studentă…mi-au dat şi mie 300 de lei.

            A doua zi aveam tren spre Constanţa la 11.30… în gară ne mai întâlniserăm cu nişte băieţi din gaşca noastră : Andrei Cioroiu, Michele, Mugur, Liviu, Mircea  Ghizdei…N-am vrut să luăm bilet ca să economisim din bani şi am făcut “blat negru”. Ne apropiam de staţia Cernavodă şi când  am  văzut ca vine “naşul” din celălalt capăt al vagonului pe mine m-aţi băgat forţat într-un dulap dintre tampoane…ce spaimă am tras!… locul era foarte îngust şi stăteam chircită cu genunchii la gură…totul troznea şi  pocnea în jurul meu…trenul s-a oprit în staţie iar voi aţi coborât repede şi v-aţi urcat din nou în vagonul din spatele celui cu “naş”…Ce-am mai râs după aceea!…unul din băieţi a scos o sticlă de vodcă “Stalichnaya”, era foarte ieftină vodca pe vremea aceea, numai 25 de lei…am chefuit până-n Constanţa.

            Am coborât şi am plecat cu troleibuzul spre Mamaia. Eu şi cu tine ne-am dus direct la camping “Perla” şi ne-am instalat în cortul lui Dan, care era complet gol, nu avea nici măcar o saltea pe care să dormim. Ţin minte că acolo am pus prima dată o ţigară în gură…tu m-ai învăţat să fumez… ai zis  că la vârsta mea era cazul să mă “maturizez”  şi am început direct cu “Dunhill” cumpărate de la tutungerie cu 21 de lei.

            Ca distracţie, pentru români, era de jale în Mamaia, ca şi peste tot pe litoral. Erau numai discoteci pe valută şi cu acces numai pentru străini. Românii se puteau distra cu formaţiile muzicale autohtone din restaurante, la teatrele de vară unde se dădeau concerte cu muzică uşoară românească şi ..pe plajă. În plină perioadă a “pletelor”,  Ceauşescu aprobase proiectul de lege prin care  tot ceea ce venea din occident era decadent şi deci, interzis. Ca urmare, miliţieni umblau pe străzi cu foarfece în buzunare şi la orice control inopinat al buletinelor, tăiau bucăţi din  părul pletoşilor, obligându-i astfel să se tundă. Cei care purtau barbă păţeau la fel.

            Noi n-aveam nici un chef să respectăm proiectul cu pricina…căutam să intrăm cu tot dinadinsul într-o discotecă pe valută. Pe la capătul staţiunii găsisem una de-i spunea “Club 33”… era club privat al suedezilor şi cică n-ar fi avut voie să intre picior de securist în ea… Aiurea! Cred că astea erau visele din capul nostru… şi  totuşi  ne-am  dus  până  acolo… era  1$ intrarea… tu te-ai dus direct la cel care rupea bilete la poartă şi i-ai cerut să ne schimbe şi nouă 2$…. Era 21 de lei dolarul pe-atunci…Ce tupeu aveai! Eu înlemnisem la gândul că dacă era securist, dar tu o ţine-ai întruna ca era club privat de suedezi. Ştiu că am  intrat  şi… am rămas stupefiate de  câţi pletoşi erau şi cât de bine se auzea muzica aia  a “capitalismului decadent”. Ne minunam până şi de miros, că mirosea foarte “bine” a curat şi a… occident. 

            După  seara aia începusem să ne obişnuim cu schimbatul de valută…Făceam foamea ca să economisim din bani…Pe zi mâncam doar o pâine de 2 lei, parizer de 5 lei şi mai beam şi un litru de vin “Murfatlar”, care era numai 12 lei. În fiecare seară  ne duceam la “Club 33” şi nici nu mai trebuia să schimbăm lei pe dolari…cel de la poartă se obişnuise cu noi şi plăteam direct în lei…Am ţinut-o aşa vreo săptămână….după aceea ne-a prins informatorul hotelului de alături şi a chemat miliţia…iar ne-au căutat dacă aveam cazier de paraşute şi …iar ne-au dat drumul cu condiţia să nu mai călcăm în club. Dar noi tot ne-am dus şi chiar în seara aceea, după ce-am ieşit de la secţie…atunci mi-am pierdut eu buletinul  în club şi de frica unui alt control renunţasem să mai mergem.

 

Anca (email) :

            Cum s-a terminat plecarea  aia la mare?…Cred ca rămăsesem fără bani…am plecat cu autostopul?

 

Lidia (email) :

            S-a terminat foarte repede… am mai stat doar vreo câteva zile la mare… banii nu mai aveam nici de “naş“  şi ne-am întors cu autostopul. Pe drum iar ne-a oprit miliţia să ne întrebe ce căutăm în  camion, dar am scăpat mai uşor de data asta chiar şi cu mine fără buletin că era un August torid şi miliţianul plictisit.

            Ajunse acasă, eu m-am dus la secţie să anunţ pierderea buletinului. M-au chemat peste trei zile să-mi dea altul. Numai că peste trei zile,eu eram la tine şi nu ştiu ce puneam la cale…cert e că uitasem definitiv de buletin. Când mi-am adus aminte de el era spre ora patru după amiază. Am rupt-o la fugă spre autobuz să ajung la secţia 14 de Miliţie. Tot drumul m-am gândit la formaţia noastră… am coborât în faţa secţiei, am traversat în grabă şi cu gandul la formatie… m-a călcat maşina.

            De fapt m-a lovit aşa de rău că n-am mai ştiut nimic până a doua zi când m-am trezit la spital. Mă durea capul rău şi mă întrebam, “oare pentru cine venisem eu acolo in vizită?… cine era bolnav?”. Mi-a venit sa vomit. Am vrut să mă duc la WC si.... mi-am dat seama că eram în pat şi că eu eram… pacienta. Am vrut să mă mişc şi m-au durut groaznic toate oasele. Atunci am realizat ce-i cu mine, întrebându-mă dacă nu cumva am avut vreun accident. Până să ajung eu la WC am căzut şi am vomat pe hol. O infirmieră  „m-adunat” de pe  jos…de la ea am aflat că aveam şi capul spart,pentru că se apucase să-mi schimbe bandajul. În spital nu m-au ţinut decât 3 zile… pentru analize. Lovitura de la cap nu era gravă, oasele erau numai zdruncinate,  iar  analizele au ieşit bune. Nici un pericol ca în urma accidentului să plec “nebună” din spital. A venit tata şi m-a luat.

            Cum am ajuns acasă ţi-am dat telefon şi ne-am văzut imediat. Erai foarte optimistă în privinţa mea, aşa cum ai fost toată viaţa şi în toate privinţele. Eu îi dădeam zor că vai, capul! că vai, rămân cu sechele, iar tu ziceai : “Lasă Lidio! Ai capul mare şi rezistent… n-ai cum să rămâi tu nebună că asta-i starea ta naturală!” Începusem  iar repetiţiile.. Eu mă chinuiam cu piciorul stâng unde aveam fisură coxofemurală, dar nu mă lăsam….am mai dat chiar şi câteva concerte tot aşa şchiopătând.

            Şi uite aşa a venit şi toamna, eu am început să merg la Consevator şi să mă plictisesc îngrozitor la cursuri. Nu ştiu cum era sistemul acela de învăţământ dar… ni se preda aceleaşi lucruri pe care deja le mai învăţasem o dată in şcoală. Ca să pot avea mai mult timp liber pentru formaţie, am cerut să fiu “utecistă” (în şcoală mi se refuzase din cauză comportamentului neadecvat), ba am cerut chiar să reprezint anul 1 în BOB (Biroul Organizaţiei de Bază).

            Ca reprezentantă UTC a anului 1 puteam să plec de la cursuri, chipurile pentru a rezolva problemele uteciştilor, şi a studia hotărârile ce se luau în Congresele Naţionale UTC.  Problemele uteciştilor erau inexistente, Congresele UTC erau cu duiumul, iar  hotărârile cu pricina le învăţasem pe dinafară, ele fiind aceleaşi ca şi pe vremea când eram în şcoală. Totul era o mare mascaradă care mie-mi folosea  pentru a ”dispărea” de la şcoală şi a “apărea” la repetiţiile cu trupa unde într-adevăr aveam probleme importante de rezolvat mai ales ca eu nu mai puteam face faţă cu tobele prăpădite pe care le aveam. Pielea de porc nu mai rezista la loviturile mele şi le-am înlocuit cu pungi de plastic întinse pe cerc, dar nici alea nu rezistau. Îmi “mâncam”  timp şi nervi lipind şi înlocuind feţe de tobe. Şi iar a intervenit problema banilor pe care eu nu-i aveam ca de obicei, iar bursa mea lunară de 300 de lei de la Conservator nu-mi ajungea.

            Nu mai ştiu cum s-a întâmplat dar tu ai cunoscut-o chiar în perioada aceea pe Mihalea Surulescu (Mela), care avea o trupă de fete “Madix” şi cânta seară de seară la  “Restaurantul Universităţii”. Te-a luat în trupă să cânţi vocal? Ţin minte că şi eu am cântat cu ea în restaurant, dar cu pianul…cum a fost?

 

Anca (email) :

            Pe Mihaela Surulescu sau Mela, am cunoscut-o la Student Club din câte mi-aduc eu aminte.  Cânta la chitară în formaţia ei de fete “Madix” şi avea nevoie de basistă ca să înceapă programul la “Restaurantul Universităţii”. M-am oferit eu să cânt pe bas ca să fac rost de bani să-ţi cumpăr ţie tobe. După câtva timp am reuşit “să te trag” şi pe tine în trupă, la pian. La saxofon  şi  flaut  avea  o ţigăncuşă cu  părul  blond decolorat (arăta bine), o chema Nuţi, iar la tobe tot o “brunetă”, cu părul ondulat, tunsă scurt, fosta tobara de la „Venus”, Eugenia Tomescu.

            Trăgeam cu vocea şi eu şi Mela… ea cânta piesele mai “ şlagăre” iar eu pe cele mai “rock-iste”. Mihaela şi Nuţi cântaseră o perioadă şi la “Venus”. La “Restaurantul Universităţii” am cântat de Revelion 1971-1972 în rochii roşii, “mini”, confecţionate dintr-un fel de muşama din plastic. Eu  mai  aveam  şi  nişte  cizme  albe  din “scai”  (tot un fel de plastic)  lungi  până deasupra genunchiului, pe care mi le cumpărase maică-mea de la colega ei de birou şi care la rândul ei le primise „din pachet” venit  din străinătate.

Lidia : (email)

            Dumnezeule, în ce fel “arătam” şi ce mândre eram… Mihaela ţinuse neapărat să fim aşa “gătite” de Revelion… aşa îi ceruse şeful de restaurant şi nu putea să-l refuze că ne plătea bine pentru vremea aceea… aveam contract cu el pentru 1500 de lei pe luna… era primul Revelion cântat împreună cu tine la care mai primisem câte 100 de lei în plus. Ce misto a fost!! 

            Cântam în fiecare seară până la 12 noaptea, iar dimineaţa  dormeam la cursuri cu capul pe bancă. Părinţii mei aflaseră de istoria asta şi nu i-a deranjat. Erau mulţumiţi că începusem să câştig bani, dar mă îndemnau să nu renunţ la Conservator. Pe mine tocmai lucrul ăsta începuse să mă pună pe gânduri…nu mai ştiam ce să fac, dacă să continui sau nu să merg la cursuri pentru că, era prea obositor şi apoi… prinsesem gustul banului şi nu mai realizam la ce putea  să-mi fie de folos facultatea. Îmi făceam chiar scrupule…mă gândeam că ocup un loc care altui student i-ar fi folosit cu adevărat.

 

Anca (email) :

            Eu am cantat cu Madix 4 luni , tu ai plecat dupa o luna, ziceai ca ai nu stiu ce probleme cu Consevatorul…certuri acasa….ma rog…dar banii de tobe tot n-au fost suficienţi şi a trebuit să vând inelul de aur primit de la mama cadou de ziua mea cand am implinit 18 ani.

 

Lidia (email) :

            M-ai întrebat pe mine dacă ştiu pe cineva care să-l cumpere, şi eu am găsit-o pe maică-mea care a dat 300 de lei pe el. Cu banii ăştia mi-ai cumpărat toba mică. Erai foarte mulţumita că iar aveam tobe.

            Anul 1972 a fost anul plecării mele din Conservator unde nu mai reuşeam să fac faţă cursurilor. Examenele din prima sesiune le picasem cu brio. Plus de asta Secretarul BOB-ului  pe Facultate mă văzuse cântând în Restaurantul Universităţii şi mă criticase sever in şedinţa UTC pe an afirmând că fac de râs Consevatorul prin atitudinea mea de a cânta în restaurant. Urmarea a fost ca mi s-a interzis de a mai fi secretara UTC pe an şi mi s-a pus în vedere să aleg între studenţie şi…” situaţia degradantă în care am fost găsită”.

            Totul începuse să devină foarte obositor pentru mine aşa că înainte de examenele sesiunii din vară, m-am hotărât brusc să mă duc la secretariatul facultăţii  şi să-mi retrag actele. Secretara a rămas înmărmurită de ceea ce fac, iar eu mă simţeam eliberată. A fost o zi de pomina!…părinţilor le-am spus imediat… ştiam că oricum vor afla si scandalul ar fi fost  inevitabil. Am preferat ca acest scandal să se întâmple repede şi să treacă… răsuflam uşurată că puteam să mă ocup numai de formaţie şi de tobe. Îmi doream foarte mult să plecăm să cântăm la mare, cum făceau toate trupele tari. Anca incepuse din nou sa caute fete, nu mergea de loc in 3, vroia neaparat o solista vocala ca sa se poata ocupa ea de chitara. Asa a aparut Gina...nici nu mai stiu cum a ajuns sa cante cu noi...

 

Anca (email) :

            Chiar nu-ti aduci aminte? Intotdeauna ma uitam pe strada dupa toate gagicile care carau cu ele cate o chitara ,sau in cluburi la serile de dans urmaream pe cele  care dansau mai ritmic, mai aparte? Eram cu prietenul meu Catalin Stanescu la Ateneul Tineretului la o seara de dans... cascam ochii la perechile care dansau...si hai ca-ti mai zic ceva ...si tu erai acolo...numai ca tu erai intr-o discutie aprinsa cu nu stiu ce pletos, vreun admirator de-al tau. Tot uitandu-ma prin sala mi-a sarit la un moment dat in ochi o fata cu parul blond si lung....chipul nu i-l vazusem inca pentru ca dansa foarte zbuciumat. Era foarte ritmica, si dansa excentric. Am analizat-o vreo 5 minute si mi-am zis: „Asta e!, sunt sigura ca e muzicala si o sa poata canta vocal”.

            Nu stiu de ce aveam eu pata asta pe creier ca toate gagicile care canta vocal, sunt „dizeuze”, si nu le intereseaza instrumentele, iar eu eram indragostita de chitara mea si nu vroiam sa atrag atentia ca vocalista... asa ca, am acostat-o pe aceasta Gina si am intrebat-o daca stie sa cante cu vocea. A  spus ca ea crede ca da, deoarece este eleva la liceul de Muzica nr.1 la sectia vioara. Imediat i-am propus sa vina la Student Club unde am eu o trupa de fete si avem nevoie de o vocalista. A fost incantata. 

 

Lidia (email) :

            Deci ea era Eugenia Feldes. Repetam la Student Club, chiar pe scena unde trebuia sa cântăm la nu ştiu ce aniversare, şi apare aşa ca din senin ea, Gina, blondă, slabă şi cu sclipiri în ochi. Era îmbrăcată cam şui şi se uita la noi cu jind, parcă-i părea rău că nu e şi ea pe scenă. Nu cred ca vre-una din noi stia ca tu o chemasei...ne-am bucurat la inceput dar de fapt, nici nu ştiam ce ne-am luat pe cap!…Tipa cânta bine, avea un show de scena pe care nu-l mai văzusem la nimeni pe vremea aceea. De fapt pe vremea aceea, nici nu gândeam  la aşa ceva pentru că nu ni se permitea din partea conducerii Clubului si a BOB-ului. Show-ul era considerat o manifestare tot a capitalismului decadent. Numai că Gina era plină de dezinvoltură, trăznită rău şi puţin îi păsa de regulile impuse. Tot ceea ce făcea, făcea din instinct  şi “dădea bine”. Începusem şi noi să ne mişcăm pe scenă îndemnându-ne una pe alta. Publicul era încântat de concertele noastre şi de mişcarea scenică.

            Mi-aduc aminte ca am cântat la clubul “Sanitas”…mama ce nebunie a fost…nu mai dansa nimeni, toţi căscau ochii la noi şi nu le venea să creadă de ceea ce văd…unii chiar încercau să se suie pe scenă  să se zbenguie cu noi. Apoi la “Universitate”…cântare aranjată de Arpy, prietenul meu care cânta şi el acolo tot în seara aceea…a ieşit cu “surle şi  trâmbiţe” , de a trebuit să vină oamenii de ordine să ne oprească…Arpy  era invidios…ne-a făcut “şusaniste”, că el răspundea de spectacol.

            Mai tin minte ca ramasesem cu nostalgii de la mare...mai ales Club 33 iar Anca hotarase sa numim trupa „Catena grup 33”. Sub numele asta a aparut si primul articol in ziarul Saptamana scris de Relu Gherghel. Cantasem la „Casa Ziaristilor” pe 2 Iunie si...sparsesem ghiata.iata ce spunea Relu despre noi: „Catena grup 33”, patru – fete - cucuiete, ce vor intra curand in gratiile publicului, suntem siguri. Compozitii proprii cat si un repertoriu imprumutat din pop sau soul. Anca Vijan (chitara solo si conducerea formatiei), Carmen Cula (chitara bas), Lidia Creanga (baterie) si Gina Feldes  (vocal) in recentele aparitii, carnavalul Arhitecturii, serile de la Student Club si microrecitalul de la casa ziaristilor, au dovedit certe posibilitati”

            Am fost si candidate la nu stiu ce concurs, pe 1 decembrie 1972, dar de data asta in formula de 5 cu Ortansa Paun la flaut si saxofon. Hai ca de Tanta stii tu cum a aparut in trupa la noi. 

 

Anca (email) :

            Eram la Student Club, 12 Martie 72…nu ne dăduseră încă “23” afară… Ortansa  venise cu taică-su în seara aceea ca trebuia să cânte “Sfinx” şi vroia să-i roage pe băieţi să o ia şi pe fiica-sa in formatie, sa cante la saxofon şi flaut. Numai că  nu ştiu din ce motive, “Sfinx” n-a cântat şi directorul Toma Laurenţiu a spus să cântam noi… După ce am cântat câteva piese, tatăl Ortansei a venit la noi şi ne-a rugat s-o luăm pe fata lui în formaţie

.

Lidia (email) :

            Exact! Tu n-ai stat pe gânduri  şi ai anunţat direct: “Şi acum urmează solo de saxofon cu Ortansa Păun”…Ne-am descurcat bine cu ea din prima…o ducea urechea, era ritmică şi ne-a prins din urmă. De atunci a rămas cu  noi, iar tu ai fost foarte mulţumită că-ţi picase ca din cer o tipă  care să cânte şi la flaut şi la saxofon, aşa cum îţi doreai.

            Ortansa era foarte talentată…avea înclinaţii native spre improvizaţie, se descurca cu uşurinţă pe tastele saxofonului , chiar dacă unele   erau legate cu zgârci. Piesele compuse de tine erau astfel construite încât sa fie destul loc şi pentru solo-urile ei. Cu flautul era mai timida... nu se prea lasa la solo-uri de flaut... dar stiu ca odata i-ai facut-o... ai anuntat solo de flaut si am plecat toate de pe scena. A incepurt ea timid, ca nu se auzeau decat niste fiu-fiu-uri care nu spuneau nimic dar dupa aia s-a descurcat.

            Mai greu era pentru Ortansa memorarea strofelor şi refrenelor …si din nou Anca nostra „sefuta” cum ii spuneam noi statea pana noaptea la sala de repetitie ca s-o invete oe Ortansa piesele. Atata se lungeau repetitiile incat tatal ei o asteniza pe maica-ta cu telefoanele: „Doamna Vijan… pai nu se poate asa… fata mea vine mereu tarziu acasa cu repetiitile astea… cine stie ce fac ele pe-acolo… daca o prind eu sunt ca Mannix, descopar tot si o rad in cap  de nu se mai uita nimenea la ea…”. Biata maica-ta nici nu mai apuca sa deschida gura... iar noi ne continuam repetitiile... incepuse sa sune bine de tot suna pachet, sunam impreuna.

            Lumea vorbea din ce in ce mai des despre noi, iar pe 29 decembrie iata-ne in Top-ul Saptamana... Anca pe locul 18, iar eu pe 19, si de atunci n-am mai iesit din top-uri intrand  ba la cele mai bune piese ba la cei mai buni instrumentisti.

            Treaba e ca noi cu Gina n-am putut să cântăm mult…tot timpul eram criticate de organizaţiile UTC de peste tot pe unde cântam... ni se spunea să renunţăm la ea, iar pe mine mă băteau la cap să nu mai “ţopăi” pe tobe că-mi saltă pieptul şi… iar dă a capitalism. N-am renunţat la ea…iar eu purtam numai tricouri cu 3 numere mai mari, ca  să nu se mai vadă nimic. Până întro seară, pe 20 martie 73, când Gina a făcut-o lată. Era la Student Club o reuniune a tuturor organizaţiilor UTC sau aşa ceva… trebuia să cântam noi… Am început bine, cuminţi, până când Gina n-a mai rezistat… nu ştiu de unde a găsit nişte pongosuri mici  pe care, stând pe jos şi le-a aşezat între picioare şi a început să bata în ele, dându-şi capul pe spate de ziceai că e “apucată“… Succesul printre studenţi a fost monstruos…dar şefii UTC ne-au consemnat.

 

Toma Laurentiu (directorul Casei Studentilor - interviu) :

            Si totusi am reusit sa va iau apararea  fata de BOB (Biroul Organitatiei de Baza) luandu-mi angajamentul (a cata oara?) sa va lamuresc conform directivelor UTC. Boacana cea mare ati facut-o la Ambasada Americana. V-am trimis sa cantati acolo pentru nu stiu ce cockteil... ati mai cantat voi acolo si pentru alte cockteiluri, chiar si pentru Ziua lor Nationala, dar de data asta,  Gina voastra s-a suit pe mese si a inceput sa cante si sa topaie ca la ea acasa. La mine a ajuns ca s-ar fi dezbracat chiar, dar Anca mi-a spus ca nici gand de asa ceva. Cert e ca mi-au venit la poarta 2 masini de securisti care m-au amenintat ca daca nu scap de voi imi face si mie si voua dosar penal. N-am avut ce sa  fac fetelor... a trebuit sa renunt.

 

Lidia (email) :

            Imi aduc aminte de Ambasada Americana, ne dadeau niste napolitane mici patrate cu icre rosii sau negre, altele erau unse cu tot felul de rafinamente... nu exista paine iar noi nici nu stiam cum sa le mancam... Ortansa s-a dus la ospatar (sau direct la Consul?) si l-a intrebat: „… da... niste salam n-aveti?”. Ala s-a uitat la ea ca la ceva venit de pe alta planeta, dar a adus salam special pentru ea si painea care o cerusem noi... macheala era la discretie bere si whisky... pe Anca au laudat-o pentru engleza ei dar de fapt facea numai improvizatie de text in engleza de o poreclise ea  „scotiana veche”. Gina intradevar s-a urcat pe mese sa faca show, dar nu s-a dezbracat cum a ajuns la urechile lui nea Toma. Toti americanii aia, consuli sau ambasadori ce erau s-au distrat foarte bine cu noi... Le-a placut foarte mult, ca de-aia ne-au mai si chemat de vreo 3 sau 4 ori. Noi cantam cat se poate de bine si cu show pe masura... doar eram pe teritoriul lor.

            Eh! Asta a fost, dar a 2-a zi am fost date afară de la Student Club pentru “purtarea deocheată în concert a Eugeniei Feldeş”. Directorului Toma Laurenţiu i-a părut teribil de rău… spunea tot timpul in gluma ca Gina asta a noastra Feldes ar trebui legata fedeles ca sa se mai potoleasca... ţinea foarte mult la noi dar nu a avut ce face. Atunci Anca s-a suparat tare pe Gina si dupa scandalul de rigoare a dat-o afara din trupa. Ulterior a plecat si din tara. N-am stat noi mult pe bară decât până pe 30 martie ‘73 când Nick Pârlea, metodistul de la clubul “Universitas” ne propune sa dăm vizionare la el la club… aveau nevoie de activitate muzicală şi nu prea aveau trupe… pe noi ne văzuse în concert. Am luat vizionarea şi iată-ne din nou într-o sală de repetiţie în formula:

Anca Vijan – chitară, voce / Carmen Cula – bas / Lidia Creangă – tobe / Ortansa Păun - saxofon şi flaut

            Si uite asa grupul Catena progresa rapid. Cei de la “Universitas” erau mulţumiţi de noi cu toate că problema noastră primordială erau “sculele” care pe lângă faptul că erau de proastă calitate nici nu mai făceau faţă la ceea ce cântam noi. Amplificatorul de 15W  nu rezista la două chitări plus un microfon bulgăresc, pe care-l cârpeam mereu… când ţi-era lumea mai dragă, amplificatorul se ardea şi trebuia rebobinat.

 

Anca (email) : 

            Îţi mai aduci aminte cum am cunoscut-o pe Păuniţa Ionescu? Parcă eram la mare…la camping “Perla” …cânta cu chitara şi cu vocea tare de vuia campingul…numai vocea ei se auzea în fiecare seară până la 4 dimineaţa…

 

Lidia (email) : 

            Pai eram la mare... in vara lui 72 eram la mare… ca iar am plecat amandoua singure... tot cu autostopul si am stat tot la corturi camping „Perla”. De fapt trebuia sa ne revedem cu fostele noastre iubiri din vara lui `71. Tu cu Johnny suedezul si cu Alain francezul iar eu cu Thomas Schoen neamtul. Stiu ca la un moment dat ramasesem fara bani. Ne-am gândit că era mai bine  să rămânem în camping… atunci ţi-a venit tie ideea să mergem printre corturi să vedem cine răcneşte aşa de tare cu chitara şi vocea… erai convinsă că e un bărbat. Când am dat peste Păuniţa am rămas blocate… era multa, mare şi cânta la chitară acordată ruseşte cu un singur deget pus bară peste toate cele 6 corzi… Am stat şi am ascultat cu gura căscată… avea o voce atât de groasă şi amplă că nu ne venea să credem că era femeie.

 

Anca (email) : 

            Ai dreptate!…cânta cu o chitară acordată în acord rusesc, deci numai cu un deget şi cu vocea. Pe atunci, noi eram supărate că publicul masculin nu era concentrat aşa de mult la muzica noastră, ci la fundurile noastre, din care cauză, auzind-o şi văzând-o pe Păuniţa mi-a venit  ideea s-o întreb dacă vrea să cânte cu noi ca solistă vocală. Ea fiind o fată solidă, (ca să nu zic foarte solidă) nu era nici un pericol ca publicul masculin să fie atras de fundul ei, şi speram să fie încântat de vocea ei. Ba din contră, mulţi aveau chiar frică de ea. Ăsta era un motiv. Al doilea motiv pentru care am vrut-o în trupă era că pe mine nu prea mă interesa  să fiu solistă vocală… eu vroiam să fiu chitaristă.

            Deci, în seara aceea, mi-am luat chitara, ne-am îndreptat spre cortul Păuniţei şi am început să cânt cu ea împreună. Eu o “Dona, Dona”,… ea un “I am sailing”… eu un “Hey Jude” …ea un “Ionel, Ionelule”… până când ne-am înţeles şi am dat-o pe improvizaţii. Se adunaseră mulţi în jurul nostru şi “miorlăiau” împreună cu noi. Chiar şi tu îngânai o voce la piesele pe care le ştiai şi te-ai aşezat turceşte ca să poţi bate ritmul pe picioare…îţi făcuseşi vânătăi că nu loveai uşurel, ci cu toată puterea. Când s-a terminat  “Jam - Session-ul”, am întrebat-o pe Păuniţa dacă vrea să cânte cu noi la “Catena”. Mi-a răspuns scurt : “Eu nu cânt decât la mama în bucătărie”.  N-am insistat… m-am gândit că dacă n-are chef de scenă…nu-i “Rockistă”.

            Un an mai târziu in ´73, uitasem definitiv de fata cu popoul mare. Era sfârşit de săptămână şi aveam cântare la clubul “Universitas”. Pe la mijlocul concertului, se deschide uşa şi cine apare?… Păuniţa. Am văzut-o şi după ce-am terminat de cântat piesa, am atenţionat publicul: “Şi în continuare, avem o surpriză pentru dumneavoastră... printre noi se află Păuniţa Ionescu, o fată foarte talentată, care va interpreta câteva piese din repertoriul internaţional!…”. Lumea a inceput s-aplaude…

            Păuniţa se înverzise, dar n-a avut ce face şi a trebuit să vină pe scena. Nici ea, nici noi nu ştiam ce-o să cântăm că doar niciodată nu repetasem cu ea vreo piesă. Noi eram rutinate, iar ea nu fusese în viaţa ei pe scenă. I-am şoptit la ureche : “Improvizează şi tu ceva!”…a luat microfonul în mână şi a anunţat : “Vă voi cânta o piesă din repertoriul lui Janis Joplin”. Habar n-avea de vreo piesă a lui Janis…dar s-a întors spre noi şi a şoptit : “Gagici, blues în La” …În timpul cântecului,  strigă unul din sală :  “Da-ţi elefantul jos de pe scenă!!!!”, la care Păuniţa răspunde : “Elefant, elefant, dar ce voce!!!!”… Publicul “a leşinat” de râs la reacţia spontană a Păuniţei şi a răspuns cu aplauze furtunoase şi tropăieli de picioare. Ei, i-a făcut aşa de mare plăcere să cânte cu noi că a rămas în trupă.

Lidia (email) :

            Ce nebunie de succes a fost!!!! Publicul a plăcut-o foarte tare şi suna perfect cu noi împreună. Avea vocea aia puternică pe care o folosea şi ca pe un instrument pentru “dialoguri “ cu chitara. Tu, pentru că nu mai cântai vocal, “te-ai aruncat” în solo-uri şi te înţelegeai cu ea din priviri să-ţi răspundă.  Avea un simţ de trupă nativ pe care nici n-a ştiut că-l are. A ramas cu noi... venise la fix ca sa ajungem din nou cu solista vocala si sa te ocupi tu de chitara ... iar am luat cluburile la rand... am cantat din nou la Student Club, la Ateneul Tineretului, la Clubul de la ora 7 (Casa de Cultura Mihai Eminescu), la IPGG (Institutul de Petrol si Gaze), unde cu un an in urma il cunoscusei tu pe viitorul tau sot, Henry Graterol, venit din Venezuela si student la IPGG, cu care se parea ca e treaba serioasa.

 

Anca (email) : 

            Era, ca deveniseram prieteni si chiar ne iubeam. Cu un an in urma il cunoscusem tot acolo la o cantare.... ii placuse si Ginei de el dar el m-a vrut pe mine si eu pe el... ti-am zis si tie de el... dar tu erai chiar... geloasa ca ii dadeam lui mai multa atentie decat tie... de fapt ca sa-ti demonstrez ca si la tine tineam la fel de mult ti-am zis sa te pupi cu el... si ai si facut-o dar tot nu-ti iesea din cap gelozia. Pe el il iubeam altfel dacat pe tine. Si cand ti-am zis ca vreau sa ma casatoresc cu el ai vrut sa pleci din trupa. 

            Treaba e noi amandoua ne intelegeam foarte bine , mai rar asa prietenie...noroc ca nu aveam inclinatii pe invers ca altfel ne luam. Henry se tinea mai tot timpul dupa noi pe unde cantam... si nu venea singur, venea cu gasca lui de sud americani iar dupa cantare trageam niste chefuri monstruoase. Pentru prima data fumasem si noi Marihuana... uite-asa sa stim si noi cum e, mai ales ca se purta printre muzicantii de afara... Sex & Drugs & Rock´n Roll.  Pe urma tu, te duceai repede acasa sa te culci ca asa te stiu de o viata...  tu nu rezistai la nopti pierdute. A fost cu noi si la Carnavalul Arhitecturii tot cu sud americanii dupa el.

 

Lidia (email) :

            Da mai! ... pe 1 Iunie am cantat la Carnavalul Arhitecturii organizat de anul V...pe terasa centrala s-a construit un podium foarte „pop”... plin de pete de culoare... o explozie de imaginatie. A fost ceva de vis... nicaieri nu se mai intampla asa ceva decat la Arhitectura... mai cantaseram si in clubul lor din pivinita „Club A”. Era un tip, Mirel Leventer, unul din fondatorii clubului care, dupa cum zicea el, umbla tot timpul dupa... fundurile noastre sa ne pozeze. Zicea ca al tau era cel mai misto.

            Dupa carnaval ne-a trimis nea Toma in tabara la Busteni sa cantam pentru studenti. Plecarea la Buşteni oferită de Toma Laurenţiu era bine venită, dar eu vroiam la mare ca muntele nu-mi placea de loc. Am cantat cu voi doar in prima zi, dupa care ti-am spus tie ca mai am nu stiu ce examene de dat, si trebuie sa ma intorc la Bucuresti. De fapt nu stiam cum s-o mai sucesc ca sa plec la mare cu prietenul meu Dan Cicorschi... gasisem ca tinea minciuna... tu nu concepai sub nici o forma sa parasim trupa pentru nu stiu ce mofturi de ale noastre asa ca a trebuit s-o fac. Păuniţa Ionescu rămăsese în trupă din seara aceea în care apăruse instantaneu în timpul concertului nostru la “Universitas” şi aţi ramas sa cantati în formula :                                                

 Anca Vijan – chitara, vocal / Carmen Cula – bas / Ortansa Păun - flaut, saxofon / Păuniţa Ionescu  - vocal / Vali Sterian – tobe /

            Uite ca-si mai aduce Carmen aminte.

 

Carmen (interviu) :

            Eram toate in camera si comentam nunta cantata de curand la nu stiu ce profesor universitar care, pe langa faptul ca tu a trebuit sa cari tobele prin toate hartoapele, in noroi pana la genunchi, el nici macar nu ne platise... ne daduse numai mancare in traista. La un moment dat Henry incepuse sa se vaite de burta... zicea ca si-a stricat burta de la fasolea din cantina... Paunita a zis ca-l vindeca ea si l-a pus pe spate cu picioarele ridicate... a aprins o bricheta si i-a pus-o lui Henry la fund... l-a apasat cu un deget pe burta si i-a zis sa „dea drumul la butelie”... asa au luat foc chilotii lui Henry.

 

Lidia (email) :

            Iti mai aduci aminte Anco?        

 

Anca (email) :

            Clar ca da!... de profesor nu-mi mai aduc aminte dar de tot restul, da. Contractul era de pe 1 Iulie pe 19 August, în locul tău la tobe l-am luat pe Vali Sterian. Eu ştiam că tu ai examene sau cel putin asa mi-ai spus…nu ne-ai spus că vrei s-o stergi la mare, ca stiai ce scandal te astepta. Ai cântat cu noi prima seara, iar a doua zi ai plecat la Bucureşti, chipurile pentru examene.

            Ne cazasera intr-un fel de cabana (sa fi fost Cabana 3 Brazi?), fiecare cu camera ei. Eu mi-l luasem pe Henry cu mine, Carmen era incurcata cu Vali, iar celelalte trei „menestrele” se bucurau de libertate. Mai ales Paunita, care fiind grasa avea un succes teribil la baietii slabi si lungi. Cativa ani mai tarziu s-a si casatorit cu unul care, nu numai ca era slab si lung ba chiar il chema si Slabu.

            Cantam seara in cantina studenteasca unde in cursul zilei dejunam si luam pranzul. Ortansa, cu toate ca purta fusta scurta de i se vedea „sezutul” era o fata rusinoasa si indignata cand chicoteam noi despre diversi studenti care aratau bine. Paunita in schimb n-avea „pardonuri”, era exact opusul Ortansei si mult mai libertina decat noi toate. Intr-una din zile si-a propus Paunita sa-i arate Ortansei cum se agata un baiat. Zis si facut. La pranz ne-am dus toate la masa la cantina unde Paunita pusese ochii pe un student lung si slab... i-a zambit si i-a spus ca-l asteapta dupa concert la ea in camera. Camera Paunitei era lipita de a mea, deci ne-am adunat cu totii la mine in camera si am pregatit evenimentul. Eu aveam pentru vremurile acelea un casetofon foarte bun cu microfon extern.

            Planul era sa imprimam tot ce se petrecea in camera alaturata, binenteles cu consimtamantul Paunitei. Microfonul il pusesem la ea in camera pe noptiera, iar casetofonul era la mine. Asteptam nerabdatori sa vedem daca individul vine sau nu. Eram 90% siguri ca n-o sa vina, dar la un moment dat am auzit niste pasi care se apropiau de camera ei. O fi, n-o fi !?!  O scartaiala de usa iar vocea Paunitei care rasuna din difuzoarele casetofonului : „- Ai venit fluturasule?!”... ne-a facut sa izbucnim in ras dar asa de tare ca a trebuit sa ne tinem de nas si gura ca sa nu fim auziti.

            Studentul incepuse s-o intrebe tot felul de prostii la care Paunita n-avea nici un chef sa-i raspunda, asa ca ne-am tavalit din nou pe jos de ras auzind comentariul ei :”-I-auzi mai baiatule, ai venit aici sa purtam discutii intelectuale, sau sa ne f....”. A zis-o asa pe fata si asa de direct (mai mult ca sa ne faca noua show-ul) ca baiatul s-a cam speriat si i-a zis: ”Vorbesti asa de tare de parc-ai vorbi in microfon”. Noi lesinasem de ras si ne gandeam ca nu cumva sa descopere microfonul de pe noptiera. Nu l-a descoperit... ce-a urmat, e clar nu trebuie sa descriu povestea in amanunt… in afara de faptul ca era sa pice dulapul din camera mea peste noi din cauza cutremurului din patul camerei alaturate. Sfarsitul povestii e scurt si clar: El: „A fost foarte frumos cu tine , cred ca m-am indragostit putin!”... Ea: „Foarte bine, multumesc frumos... Acum poti sa te imbraci si sa pleci!! Pa!!”.

            Doua saptamani distractive in tabara de la Busteni. S-a cantat foarte bine si hit-ul sezonului a fost: „Haide sportul, hai studentii, repetentii”.     

 

Lidia (email) : 

            Eu am venit cu coada intre picioare chiar in ziua in care ajunseserati voi la „Universitas” cu sculele de la Busteni. Eram si cu Cicorschi dupa mine care statea cuminte intr-un colt... adica nici usturoi nu mancase nici gura nu-i mirosea. Vroiam sa vin inapoi la tobe... era si Vali dar lui nu-i pasa, ce treaba avea el cu trupa de fete. N-am indraznit sa vin direct la tine sa-ti spun ca... stiam ce ma astepta... m-am dus la Paunita s-o bag la inaintare, iar ea cica: „Las-o Lidio, ia-o usor.... ai rabdare ca vorbesc eu”.

            Am stat eu de-o parte dar tot auzeam...zicea Paunita cica : ”Bai Anco !.... ia-o pe asta inapoi ca nu gasim alta fata.. lasa-l pe Vali ca nu se potriveste”. Tu nu si nu ca sa nu ma mai vezi... .daca am plecat dusa sa fiu. Paunita iar: „ Bai Anco ! lasa-o mai... e tacnita... asta e… Lidiuta - Diliuta dar e a noastra... uite promite ca nu mai face”... si atunci am sarit eu sa-mi cer iertare... sa jur ca nu mai fac... cred ca am si plans ca tare imi parea rau... am zis ca n-o sa se mai intample niciodata si asa a fost. In schimb la scurt timp dupa revenirea mea in trupa m-am luat la bataie cu Carmen... sau ne-am despartit de ea ca era septara?

 

Anca (email) :

            Si eu mi-aduc perefct de bine aminte ca era septara...dar era foarte muncitoare si reusea sa scape de 7. Chiar stiu si o piesa care am lucrat-o eu cu ea, nu mai stiu cum o chema da´ era in ¾ si basul era  la, mi, mi, sol, re, sol - toate notele patrimi. Am studiat mult cu ea piesa asta si pana la urma a scos-o la iveala. Avea intradevar mici probleme ritmice dar compunea foarte frumos si cu sensibilitate. Nu din cauza de 7 am dat-o afara din formatie... o sa-ti aduci aminte imediat.

            Trebuia sa cantam la Biologie, jos in sala mare. Era deja plin si toti asteptau sa incepem. Nu mai stiu de ce (asta trebuie sa stii tu), inainte sa incepem sa cantam (eram deja toate pe scena cu sculele in mana) i-ai zis tu lui Carmen: „gagiul tau e un taran!” ...era vorba de Vali…  Dumnezeu sa-l ierte. Carmen, s-a intors spre tine si te-a atentionat ca daca mai zici o data asa ceva, te trozneste. Tu atata ai asteptat si i-ai mai zis o data acelas lucru, la care ea s-a repezit la tine si v-ati batut ca chioarele in fata publicului. Eu, ca sefa de formatie, ma inrosisem ca racul de rusine si incercam sa va despart. Nu numai ca nu ma vedeati (asa de inflacarata era lupta), dar am mai si primit din gresala un pumn doi. Carmen ramasese cu jumatate din pantalonii tai evazati in mana si-i arata mandra celor din sala ca trofeu… Publicul aplauda si va intarata.

            Pana la urma am cantat dar dupa aia ne-am dus sus intr-o sala de curs si i-am zis lui Carmen sa paraseasca formatia ca ne-a facut de rusine. Ea a incercat sa-mi spuna ca tu ai inceput, dar eu i-am zis ca tu ai dat numai cu gura, si ea a fost prima care a dat cu pumnul. Suparata si-a luat jucariile si a plecat... mai tarziu a facut grup folk cu Vali Sterian cu care s-a si casatorit dupa aceea. Urmeaza sa-ti spun cum am cunoscut-o pe Emilia... adu-mi aminte sa-ti scriu.

 

Lidia (email) :

            De fapt bataia si despartirea de Carmen s-a produs dupa casatoria ta cu Henry Graterol, ca la nunta ta de pe 13 octombrie la „Universitas” tot cu noi a cantat. Ce nunta a fost ! Au fost invitati toti muzicantii Bucurestiului, Sfinx, FFN, folkisti...cu FFN, tu si Paunita, chiar ati cantat o perioada in concert. Isi spuneau Formatia Fara Nume, si ati luat impreuna cu ei... dar sa ne intoarcem la nunta. Au fost invitati ziaristi, Florin Silviu Ursulescu, George Stanca (el ne-a propus dupa aceea lui Paunescu pentru „Cenaclu Flacara”), Relu Gherghel, multi muzicanti cu care        ne-am tinut de Jam Session-uri.

            Iata ce scrie Relu Gherghel in articolul din „Saptamana” intitulat „Nunta... Ancutei”: ”E lung pamantul, ba e lat / Si Graterol a cautat / o fata cum pe lume nu-i / Icoana-ntr-un altar s-o pui / la inchinat /”. Si Anca Vijan, chitarista si prima solista vocala a grupului „Catena” si-a luat mirele de mana si l-a dus la clubul „Universitas”, intr-o noapte de sambata seara. Si a fost nunta mare studenteasca. „Din munti si vai, de peste mari / Din larg cuprins de multe zari / Nuntasi din nouazeci de tari /  S-au rascolit.” Au cantat din instrumentele lor electronice (fara moog synthesiser) si Sfincsii si FFN - ul; apoi au venit cataretii folk (sau poate au fost mai inainte, cine mai stie) adica Vali Sterian si Carmen Marin, Doru Stanculescu si grupul sau. Si au mai fost intalniri muzicale in Jam Sassion, in care au cantat de-a valma cantareti din toate genurile. Au mai fost pe-acolo si cei de la Sintetic (tot formatie) si ceva „venusiste” dar n-au mai apucat sa cante ca venisera zorile. „Si soarele mirat sta-n loc / ca l-a ajuns si-acest noroc / sa vada el atata joc / Pe-acest pamant./ Si Ancuta a-nceput sa cante „Ia-ti mireasa ziua buna”, intr-o varianta moderna (pop), alaturi de Lidia, Ortansa, Carmen, Paunita. Si cele 5 fete ne-au mai incantat cu doua frumoase piese progresive. In acest timp „cronicarii” romani ( au fost recunoscuti Florin Silviu Ursulescu, si viitoarea speranta a revistei „Flacara”, George Stanca nu s-au ocupat de muzica, ci au baut vin oferit in cupe, cani, vaze de flori, direct din mana miresei aflata langa un fel de butoi central, din care se facea aprovizionarea. Am daruit acest spatiu de pagina pentru Henry si Anca Vijan Graterol, pentru a ura si noi un camin fericit tinerilor indragostiti de... muzica”

           Ce-mi aduc eu aminte despre Emilia... era verisoara cu Ani Lazar directoarea clubului „Universitas”, era blonda si vorbea mult. La scurt timp dupa plecarea lui Carmen ne-am trezit cu ea la repetitie. Stiu sigur ca s-a intamplat la scurt timp pentru ca rasfoind ziarele de atunci am gasit un articol de pe 2 noiembrie in se specifica componenta grupului Catena, cu Emilia pe bas, iar pe 16 in aceiasi luna am avut tot cu ea, prima aparitie TV in emisiunea lui Gheorghe E. Marian si Sorin Grigorescu.

 

Anca (email) :

            Pe Emilia am cunoscut-o chiar in ziua cu bataia ta cu Carmen... mi-aduc perfect de bine aminte pentru ca nu ma asteptam s-o gasesc asa de repede. Dupa ce i-am spus lui Carmen sa plece, la care ea sa suparat si a plecat imediat.... pe mine ma apucase plansul de tot ceea ce se intamplase si m-a vazut Ani Lazar. A venit la mine si mi-a zis sa stau linistita ca are ea pe verisoara-sa, Emilia Cristoiu. Apoi mi-a facut cunostinta cu ea.

            Gagica nu stia decat cateva acorduri la chitara, invatate de la prietenul ei Victor Calinescu care avea formatia de dans „Carabus” si in care (spunea ea) ar fi si cantat vocal  de cateva ori... ma rog... cert e ca atunci cand i-am spus ca in doua saptamani aveam concert la Sala Palatului plus un turneu cu nea Fane si cu Teatrul Muzical din Ploiesti a prins-o frica de bas. Am inceput eu sa-i fac capul mare, ca hai ca nu e greu, ca ce mari suntem noi, ca o sa fim si mai si, si chiar o sa avem vila, piscina si sclavi. Apoi m-am dus la ea la magazinul de discuri unde lucra ca vanzatoare, i-am pus sa asculte discul cu formatia feminina „Birtha” (mi-l adusese Silviu Olaru, basist la FFN) si i-am zis : „uite mai!... Americance!... adica de ce ele pot si noi  nu?!”... Incet, incet i-am pus degetele pe bas. Am, inceput cu „Hit the road Jack”.

       

Emilia (interviu) :  

            Păi da măi...aşa a fost... eu am cântat vocal de la 15 ani cu „ Cărăbuş”... am fost si solista Ansamblului Studenţesc de Estradă... am cântat si cu formaţia „ 2001” prin cluburi şi Case de Cultură... mă inscrisesem la Şcoala Populară de Artă la contrabas... eram singura fată si 2 ţigani... nu stiu ce mi-a venit  cu contrabasul, poate destinul m-a împins către el... cert e că, atunci când am întâlnit-o pe Anca cu propunerea ei, am ingheţat de spaimă... la Scoala Populara de Arta nu invatasem mai nimic si... cum sa apar eu pe scena in doua saptamani, si nu pe orice scena ci... la Sala Palatului!!!... urma si turneul cu Nea Fane ... inregistrari la TV unde voi n-aveati decat „Fantoma” cu Carmen pe bas si inca vre-o doua piese...

            Eu inca nu aveam bas, iar mai tarziu, in turneele cu FFN cantam pe basul lui Silviu Olaru... tii minte cantarile de la Mija? Era fabrica de armament si erau numai soldati care ne-au si luat la fluieraturi de cum ne-au vazut... ce li  se mai scurgeau ochii dupa noi, si cate invitatii la cafele am primit toate.

            La Moreni, la sanatoriul TBC, dupa cantare mi-au dat lacrimile cand am vazut un bolnav care s-a urcat pe scena si a cerut  sa cante si el la chitara rece. Compusese si el cateva piese... erau asa de triste, incat  plangeam si nu ma mai puteam opri. Cel mai mult mi-a placut la Ambasada Americana... era vest pe bune si tare „importanta” eram... ce daca toate sculele intrau in statia „Fender” a Ancai.

.

Anca (email) :

            Nu mai stiu cine ne-a facut relatia cu ambasada... dar stiu ca de fapt Consulul ne-a invitat  sa cantam acolo. Tipul (i-am uitat numele) se indragostise de mine, dar imi vorbea tot timpul cu dumneavoastra. Cred ca era casatorit si nu-si permitea sa ma agate dar mi-a dat sa inteleg ca e mort dupa mine si nu stie ce sa faca. Si dovada cea mai barosana a fost ca m-a luat cu el la expozitie, m-a dus direct la Instrumente Muzicale si m-a intrebat  care amplificator il vreau, la care eu am ramas masca.

            Erau o gramada de amplificatoare, unul mai bun decat celalalt. La inceput mi-a fost jena sa-mi aleg unul... erau firme serioase deci, scumpe si stiam ca trebuie sa plateasca gagiul. El s-a prins si mi-a dat curaj zicandu-mi  sa nu-mi fac probleme  si sa-mi aleg ce-mi place caci va fi platit prin cantari cu trupa. Pusesem deja ochii pe un „Fender Twin Reverb” si i-am zis ca-l vreau. S-a dus brusc si a vorbit nu stiu ce cu americanii lui...s-a intors si mi-a zis: „Now it’s your amplifier”. Am sarit in sus de bucurie ... a trebuit sa mai astept cateva zile pana la sfarsitul expozitiei ca sa pot sa-l iau pe Fender acasa. A ramas sa cantam cu trupa de 8 ori iar eu sa le platesc pe fete. N-am mai cantat dupa aia decat o data ca s-a schimbat consulul.

            Imi mai aduc aminte de bautura noastra preferata, scotch Johnny Walker si Cola. Nu eram noi cine stie ce bautoare... beam cantitati mici ca ni se facea rau. Nu-mi aduc aminte sa fi fost vreuna din noi beata de sa nu mai stie de ea. Eram putin pilite sau mai bine zis, bine dispuse. Stiam ca daca beam mai mult vomitam.

 

Emilia (interviu) :

            Imi mai aduc aminte si de turneul cu televiziunea...eram invitate in „Cenaclul Literar” condus de Dinu Sararu si Marin Sorescu... prezenta Viorel Grecu. Eram cazati toti la hotel „Arcasul”, dar nu mai stiu in ce oras. Cenaclul se tinea prin casele de cultura iar dupa spectacol mai trageam o cantare in barul hotelului. Nu prea aveam bani... televiziunea platea si prost si dupa o luna de la turneu, venea Liviu Oprea si ne aducea de mancare. Ni se cerea sa facem play back numai pentru televiziune... stiu ca  publicul s-a suparat rau de tot... a inceput sa fluiere si sa bata din picioare, cerea sa cantam... „electric”... asa ca trebuia sa cantam de doua ori, o data pentru televiziune si o data... „electric” ptr public.

 

Lidia (email) :

            Mai Anco... habar n-am cum a fost spectacolul de la Sala Palatului cu debutul Emiliei pe bas... ea nu-si mai aduce aminte decat ca se numea” Gala Saptamana “si ca purtam ii negre brodate cu sclipici ...hai Anco! “zburda-ti” mintea si zi-mi cum a fost... plus ca mi-a mai zis si de o cantare la Urziceni... trebuia sa tinem singure un spectacol intreg... mie mi-a fost rau, n-am mai putut sa bat... voi ati anuntat in sala sa vina un tobar sa va ajute... si a aparut  unul, Sile de-l stia tot orasul ca cel mai tare.

 

Anca (e-mail) :

            OK... lasa-ma sa ma gandesc...Stai sã dau banda amintirilor inapoi...OK! Ne aflãm în anul 1973 şi cu Emilia în trupă... Cu toată frica ce-o avea de bas, mă impresionase dorinţa ei de a cânta cu noi, aşa că, pune-te Anco şi aratã-i Emiliei bas! De altfel, nici n-aveam încotro... În douã sãptãmâni trebuia sã dãm un concert la Sala Palatului. Cum sã pierdem ocazia?! Nu erau multe piese de pregãtit pentru concertul respectiv, numai 6, dar 6 piese mi se pãreau enorm pentru cineva care începea de la zero.

            Cântam piese de-ale noastre şi câteva din repertoriul internaţional. Mi-aduc aminte cã pe una dintre ele, "Hit the Road Jack", atâta o schimbasem de ajunsese aproape compoziţie proprie. Deviza era: Noi suntem mai cu moţ, hai cã le arãtãm noi cum se cântã piesa! Na, ce sã mai zic, puştoaice tupeiste şi pline de avânt,...de parcã sãracul Ray Charles (compozitorul) ar fi fost bãtut în cap.

            Se apropia ziua cea mare. Repetam ca ţãcãnitele în fiecare zi, ba numai cu Emilia, ba cu toatã formaţia. Emilia învãţa repede. Cu câteva zile înaintea concertului mi-a zis: "Anca, eu cred cã ştiu piesele pe dinafarã!" Mi-am luat o piatrã de pe inimã şi mi-am zis: "Dacã ei nu îi mai e fricã, de ce sã-mi fie mie?" Mi-am zis eu, dar... tot fãcusem pe mine de emoţie cu câteva minute înainte de începerea concertului! Tu cu Ortansa m-aţi incurajat: "Hai mãi, cã n-o sã se încurce... Şi dacã o fi sã se încurce, o dãm noi cumva cotitã ca să ieşim la iveală". Ortansa îmi promisese cã în caz de forţã majorã face solo de flaut, iar Pãuniţa mã sfãtuia, de pe un fotoliu potrivit mãrimii ei, sã nu-mi fac probleme cã: "Nu se poate sã nu avem succes!". Bun, ne-am dus pe scenã, a mers totul neaşteptat de bine...

            Noi avântate, publicul extaziat, bisate de nici nu mai ştiam ce sã cântãm (cã nu pregãtiserăm decât cele 6 cântece cu Emilia)! Numai că la sfârşitul concertului, în loc sã fim aplaudate şi de cãtre tovarãşii de sus, ei ne-au spus sã nu mai cântãm aşa de entuziasmate cã încingem prea tare publicul şi cã din cauza noastrã s-au stricat scaunele de catifea roşie ale sălii, pe care s-a ţopãit într-o mare veselie. Bine mãcar cã nu ne-au pus sã le plãtim!

                       

Lidia (e-mail) :

            Da măi, aşa a fost, “Gala Saptamana a Formatiilor Vocal - Instrumentale”. Au cantat si Venus-istele pe langa “Metronom”, “Mondial”, “FFN” si “Sfinx” care a luat premiul revistei “Saptamana”. Acum mi-aduc aminte ce bucurie a fost! Acolo i-am cunoscut personal pe “Phoenix” care au incheiat gala.

            Acolo ne-am imprietenit cu “FFN”, cu Silviu Olaru basistul si cu Cristi Madolciu, vocalistul. Ei v-au propus, tie si Paunitei sa fie sa o puneti de o “cooperativa” pentru urmatoarele concerte …adica sa-I sustineti vocal “FFN-ul”. Voi ati acceptat imediat si ati si aparut in  “Saptamana”.

           

            După aia a venit concertul de la  Urziceni organizat de nea Fane, impresarul Teatrului Muzical din Ploiesti. Concertul ala a fost un cosmar pentru mine... aventura mea la mare cu Dan Cicorschi mă costase scump... Venisem înapoi cu "moştenitor" sau " moştenitori", că încă nu ştiam că sunt doi... asta am aflat mai târziu... Trebuia să scap de ei într-un fel, că nu-mi ardea mie de copii... Dan m-a ajutat cu leacuri băbeşti, că pe vremea aia era penal un avort... Se pornise calvarul şi trebuia să plecăm la Urziceni... Tu erai cu ţuica fiartă după mine, că cică să mă ţii ameţită ca să nu simt durerea. Ştiu că de-abia m-am târât pe scenă... Eram "făcută" bine... N-am putut să ţin concertul că mă luase cu leşin  si am plecat pe neasteptate de la tobe. Emilia tine foarte bine minte ca s-a intamplat pe 10 noiembrie  ca era  ziua ei de nastere.

 

Anca (email) :

            Drumul spre Urziceni a fost un fel de film de groaza. Păcat că n-aveam pe atunci cameră video că am fi cîstigat cu sigurantă vreun premiu pentru filmul "Avort în autobuz". Ajunsem în Urziceni începusem să ne facem probleme dacă vom putea tine concertul, Tie îti era din ce în ce mai rău. După cîte mi-aduc eu aminte tu ziceai ca vei putea bate la tobe, dar mie nu prea-mi venea să cred că vei rezista.

            Am instalat instrumentele, ne-am luat inima-n dinti si am început să cîntăm. Mare bucurie mare... publicul încîntat, noi încinse rău... topaiam ca niste caprioare, de parca ne făcuse cineva clismă cu mujdei de usturoi. Nu mai tin minte ce oră era, dar stiu că era încă ziua afara si puteam analiza bine fetele multumite ale celor din sală. Uitasem de absolut toate problemele, uitasem că tie nu-ti mergea bine... ba chiar cred că si tu uitasei, sau cel putin asa părea. Tare ne plăcea să cîntăm si trăiam momentul foarte intens.

            După vreo cîteva piese am avut impresia că nu mai aud tobele. N-a fost numai o impresie căci întorcîndu-mă să văd ce se întîmplă am văzut că... n-am mai văzut pe nimeni la tobe. Acum rad dar în momentul acela mi se cam scufundaseră corăbiile. Lidia dispăruse. I-am făcut semn Ortansei să dea cu saxofonul si am zbughit-o catre tobe. Am batut eu ce-am batut la tobe după care s-a pus Ortansa la tobe iar eu am cîntat din nou la chitară.

            A urmat un solo de bas al Emiliei destul de lung. Am improvizat noi ce-am improvizat, dar la un moment dat ni se cam terminaseră resursele... si chiar asa s-o tinem într-o improvizatie nu mergea, asa că mi-am luat inima-n dinti, am explicat publicului că tobosarei noastre ii este rau si am întrebat dacă nu cumva e vreun tobosar în sală care ar putea să-i tină locul. După cîteva secunde sa ridicat o mînă, arătînd două degete, iar o voce rusinoasă a înganat: "Eu cunosc un tobosar bun, cantă la restaurantul de peste drum!... Să mă duc să-l aduc?" “Da!” am răspuns eu ..."Pana´atunci ...ne scuzati!... vom face o mică pauză."...

            Cortina s-a tras, iar noi ne-am dus repede să vedem ce-i cu tine. Ne-a Fănică, impresarul,chemase deja Salvarea. Tu stăteai întinsă pe o masă în garderobă si transpirasei de durere. Ne tot întrebai ce să-i zici doctorului, că iti era frică sa-i spui că tu si cu prietenul tau l-ati provocat cu apa distilata. Nu de alta, dar n-aveai chef să intri după gratii. Noi te-am sfătuit să-i spui adevărul... mai bine la închisoare decît în cosciug. Ne era la toate frică. In sfîrsit a venit doctorul si ti-a făcut niste injectii care ti-au mai luat din dureri. Ti-a recomandat să stai întinsa iar cînd ajungi în Bucuresti să te internezi si să spui că probabil din cauză ca ai batut la baterie ai pierdut sarcina ca să te chiureteze oficial.

            Doctorul a fost foarte cumsecade.A înteles de la început despre ce e vorba, dar s-a făcut că nu stie... si a dispărut ca si cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Ne-am linistit si noi si, n-a durat mult pînă a apărut si Sile, cel mai bun tobosar din oras...sau probabil singurul. Făcuse aproape pe el de bucurie că are posibilitatea de a cînta cu noi.

            In sală era o liniste deplină. Toti asteptau să se deschidă cortina. Cortina s-a deschis, íar in sala au izbugnit aplauze frenetice. Sile a intrat în istoria Urziceniului si Catena a avut un mare succes. Nici noi dar nici publicul nu cred că am uitat acea zi aparte. Merci Sile!!!

 

Lidia (email) :

            Dupa concert sa te tii chinul de pe lume la intoarcere… stateam pe vine in capatul   autobuzului cu pungi de plastic la fund… incepusem sa ”eliberez” ce aveam de eliberat … eu le umpleam iar tu le aruncai pe geam… nimeni nu scotea o vorba despre ceea ce se intampla… stiau toti dar se faceau ca nu stiu… soferul mai zicea din cand in cand: ”Da’ ce-ai mancat draga de te-a apucat pantecareala?”… era teroare mare pe vremea aia macar sa si gandesti despre avort… le era frica sa nu fie vreun turnator printre ei… stii cum era… oamenii se banuaiu unii pe altii de securisti si daca se afla, puscarie se numea!

            Acasa cand am ajuns ai mei au chemat Salvarea ca deja lesinam cam des si stateam cu otet la nas sa ma trezesc. La spital a trebuit sa dau intai o declaratie despre ceea ce s-a intamplat… am zis ca a fost avort spontan batand toba in concert. Binenteles ca nu prea au crezut ei asa ceva dar trebuiau si ei sa prezinte o hartie la Partid. M-au reparat cum s-au priceput mai bine si a doua zi mi-au dat drumul.

            Eram tocmai buna si sanatoasa  de plecat in turneu cu  cenaclul “Flacara” a lui Adrian Paunescu. Mie imi placea foarte tare la cenaclu, mai ales chefurile de final de spectacol… castigam si bine si il si credeam pe Paunescu… imi placeau poeziile lui recitate de Motu Pittis… eu chiar il credeam… atunci am inceput eu sa-mi impletesc tricolorul romanesc in codite… tie nu-ti placea ca prea  se tragea tare pe treaba cu dragostea de tara si de conducator. Am facut ceva turnee cu el, prilej pentru Stanca sa scrie de noi in revista Flacara.

Si nu numai Stanca... Pe mine ma considerau un fel de “ Tandarica”... feminin, iar Paunita, era vocea de “ aur” a  trupei.

 

Anca (email) :

            Stiu ca mureai dupa  Cenaclul “Flacara”…mi-aduc aminte ca la Alexandria, la cheful de dupa spectacol, eram toti la masa…tu stateai fata in fata cu Paunescu si la un moment dat ii zici gagiului: “ Aha… dumneavoastra aveti ochi albastri!”, la care el ramane masca de cat de direct l-ai luat, dupa care tu ai continuat: ”Ar trebui sa fiti presedinte !” iar in clipa aia au lesinat toti de ras.

            N-am cantat mult cu “Flacara” …intrasem pe filiera cu Nea Fane, iar mie imi convenea ca eram singura trupa rock din spectacol si faceam turnee cu teatrul in mai multe orase. Ti-aduci aminte cand ai fugit ca nebuna la gara chiar inainte sa incepem sa cantam?  nici nu apucasem sa  montam sculele! 

 

Lidia (email) :

            Da mai imi aduc aminte…nu apucasem sa ne montam…eu observasem ca un masinist imi sparsese fata de la toba mica la transport si, am vazut negru inaintea ochilor… era prima mea fata de toba “Ludwig” si umblasem mult dupa ea pe piata neagra… am luat-o la subrat si am plecat pe jos spre gara cu gandul sa plec acasa… nu stiu ce a fost in mintea mea… ca daca plecam acasa, ce? Tot nu aveam fata de inlocuit! Eram foc si para ca doar ii spusesem masinistului sa nu se atinga nimeni de tobe ca le car numai eu.

            Cand am ajuns in gara mi-am venit in fire si incepusem sa dau inapoi… chiar ma intrebam de ce am facut ce-am facut. Atunci m-ai ajuns si tu din urma… ai inceput sa tipi la mine ca sa ma intorc sa cantam, am inceput si eu sa tip ca uite ce a facut masinistul… racneam una la alta, lumea se uita la noi ca la circ, tu aveai in mana o jumate de cuier (de-ala stil copac) si l-ai rupt pe spinarea mea… n-ai dat tu prea tare ca erai fata buna dar de rupt tot l-ai rupt ca era si vechi.

            M-am intors si am sustinut concertul… am cantat foarte bine, bataia ca bataia dar, cantarea era sfanta!... clar ca dupa aia am ras cu lacrimi. Nea Fane tinea mult de tot la noi... ne imprieteniseram cu toti actorii... am mai cantat cu teatrul din Ploiesti cateva turnee... nu-mi mai aduc aminte de alte patanii. Stiu doar ca am avut succes mergea totul cum nu se putea mai bine.

            A venit sfarsitul anului iar noi nu am cantat (cum am fi vrut) la Revelionul ‘73-‘74 pentru ca tu te hotarasei sa pleci in calatorie de nunta cu Henry in Venezuela. Ai lipsit exact o luna, care, pentru mine cel putin, a fost, o luna neagra de ingandurata ce eram… credeam ca nu te mai intorci, asa vorbea lumea, dar tu ziceai: “Ma intorc Lidio, ma intorc…daca-ti spun?”. Plecasei tu dar numai cu picioarele… mintea ta era aici, la trupa. Ma rog... tu ai plecat iar noi cred ca ne-am apucat de repetitii... cam de capul nostru, nu-i asa Emilio?

 

Emilia (interviu) :

            Se pare ca da... asa am scris si eu in jurnalul meu...nu stiu daca se puteau numi repetitii, de fapt incercam sa nu uitam piesele, eu continuam sa merg la  Scoala Populara de Arta la lectii de contrabas si imi mergeau degetele mai bine. Totusi, suna rau fara chitara care o astepta pe Anca intr-un colt. De altfel am si scris in jurnal: “ Am vazut chitara Anca-i si mi-am dat seama ca mi-e dor de ea”. Mai stii istoria cu fuga Ortansei cu lautarii si cu Paunita cu flautul?

 

Lidia (email) :

            Clar ca o mai stiu...  m-ai sunat tu Anco la vreo 3 saptamani sa vezi ce e cu noi. Eu ti-am povestit  tarasenia cu Ortansa care a plecat sa cante cu niste lautari. Paunita ii furase flautul sa nu mai aibe in ce sulfa, dar ea tot canta cu ei, la saxofon. Tu ai fost foarte dezamagita si infuriata de atitudinea ei ca tocmai ne luasei pantaloni mov mie, Ortansei si Emiliei, pantaloni evazati ultimul racnet cu care urma sa cantam in concerte. Ai zis ca vii tu inapoi sa faci ordine.

            La o saptamana dupa convorbirea telefonica cu tine, pe 25 Ianuarie (dupa jurnalul Emiliei) am visat o mare explozie…asa de mare ca m-am trezit din somn. Am intrebat-o pe mama ca ce poate sa insemne iar ea a zis ca nu poate fi decat o veste mare, o mare surpriza. Peste o ora ai sunat tu… si ne-ai invitat pe toate la Ambasador sa bem o bere si sa serbam intoarcerea ta. Dupa aia, am venit  la tine acasa. Ne-ai aratat ce-ai adus pentru noi… mie mi-ai cumparat o toba mica “Ludwig” la care tot visam… visam eu la tot setul dar inceputul era bun.

            L-ai sunat pe seful trupei de lautari si ai inceput sa bagi strambe s-o dea afara pe Ortansa…l-ai luat la sentiment: ”Hai mai ca mai gasiti voi baieti sa cante la saxofon!”, dupa care    i-ai dat ultimatum Ortansei… daca nu paraseste trupa de lautari, nu primeste pantalonii. A fost de ajuns s-o convingi sa revina in trupa dupa care ne-ai cantat ultima ta compozitie facuta in Venezuela dupa ce ai aflat de fuga Ortansei... Textul era: “Vise de-argint am faurit, /  Sufletul ti   l-am daruit, / Mainile ti-am intins, si-ai fugit”.

            Nici nu te intorsesei tu bine in tara ca te-a si sunat Relu Gherghel sa–ti dea vestea cea mare ca am  fost propuse printre formatiile care sa cante la inaugurarea Salii Polivalente. La asa o veste ne-am apucat imediat de repetitii.

            Cam in vremea aceea l-am cunoscut si pe Marian Voica, de fapt l-ai cunoscut tu... era aproape zilnic la “Student Club”, statea si asculta la usa noastra cum repetam... mai cara cate una alta prin Preoteasa, scule pe la formatii... tu i-ai propus  sa fie caratorul nostru de scule           (termenul de “roadie” nu ajunsese inca la noi) platit la fiecare cantare si el a aceptat. Nu stiu ce  ti-a venit sa-l alegi tocmai pe el ca erau multi care cascau gura la noi si ne ajutau... baiatul asta, Marian, tare ma deranja... era calm, vorbea rar, se misca greu si parca tot timpul ascundea ceva.  In sfarsit asta era alegerea ta.

            La Polivalenta am plecat cu el. Tin minte ca scena era simplu facuta… numai niste scanduri, au imbunatatit-o in timp… bateam toba si intrau in rezonanta scandurile alea… se auzea cumplit de tare… eram in extaz de placere. Sunetul era facut pe statia salii… nu exista PA, dar ce conta.…. inceputul era promitator iar noi eram foarte fericite ca ”atacasem” si Polivalenta, 8000 de locuri, cea mai mare sala de sport din tara si eram si in topul “Saptamana” printre cele mai tari trupe de pe vremea aia. 

 

Emilia (email) :

            Iti mai aduci aminte de cantarea de la Suceava? Am gasit notitele.

            Simbata 16 martie. Dimineata, am fost la televiziune de unde am plecat intr-o deplasare la Suceava. Este vorba de emisiunea REVISTA LITERAR ARTISTICA TV, cu Viorel Grecu redactor si cu unul Dinu Sararu sef de productie, care cam face valuri.(Sararu era pe atunci sef de productie, adica se ocupa cu cazarea, sala, tot ce trebuie pentru emisiune. Avea doar liceul. Ulterior a facut Ziaristica la Stefan Gheorghiu).

            Drumul a fost misto, un autocar ultra modern nu ca autobuzul cu care mergem cu nea Fane si Teatrul din Ploiesti!... Am oprit la Bacau sa mancam, la Decebal, frumosul urbei, unde se strange protipendada, bisnitarii, artistii, iar programul de restaurant era sustinut de niste cantareti de muzica populara, o pereche Marin si Doina Cornea. Pentru noi, cam nasol cu banii. Nea Fane ne dadea  un avans si o ducem si noi bine in turnee, dar televiziunea platea dupa deplasare. Dintre cei din autocar: Liviu Oprescu, Viorel Grecu, Dinu Sararu, Cornelia Radulescu de la Teleenciclopedia. Am ajuns la Suceava - cetatea de scaun a Moldovei...chestii! Trebuie sa recunosc ca e un oras cochet si stateam la cel mai mare hotel local, "Arcasul". Ca de obicei sunt repartizata cu Ortansa! De ce nu ma mira chestia asta?

            Duminica 17 martie. Am plecat sa vedem Manastirile, “Arbore” cu un mic cimitir langa biserica, Muzeul “Toader Hrib”, “Putna”. Arbore si Putna sunt manastiri de calugari. Stau tot timpul si se roaga fara o muzica, fara o tigarusca. De oprit ne-am oprit la Putna unde am fost primiti in afara manastiri cu temenele si mese intinse. Tot drumul am stat cu Marin Sorescu. Mi-a spus poezii. Incet, sensibil, stangaci chiar. Poate trist... M-am straduit sa nu par o gasculita. Poate chiar nu sunt. Oricum e greu sa ai 21 de ani si sa intalnesti un astfel de om. M-a intrebat ce adresa am si mi-a trimis vederi din toate locurile unde am oprit sa le primesc cind ajung acasa. A scris sau a descris locurile ce le vedeam ca si cum eu nu eram de fata si le-a semnat simplu, Marin. Dupa amiaza am avut repetitie, iar seara am fost la Barul de noapte al hotelului unde dupa cum avem obiceiul, ne-am pus pe sculele trupei ce canta acolo si-am tras  o cantare!... Nu pot sa spun ce s-a incalzit atmosfera, ce-au mai lalait si aplaudat trupa televiziunii. Nu mai erau asa impaiati.

            18 martie. Zi de repetitie in camera, seara spectacol. De fapt un fel de sezatoare. Toti interpretii pe scaune pe scena, se ridicau, cantau sau ziceau ce-aveau de zis si se intorceau la loc pe scaun. Ne-am bucurat sa o intalnim pe Sofia Vicoveanca ,o femeie deosebita o taranca frumoasa si la suflet si la chip. Spectacolul a iesit groaznic. Rau de tot! Sonorizarea a fost in car si nu s-a auzit aproape nimic in sala. Doar ca nu ne-au fluierat! Tipau ca nu se auzea. Noi am cantat ca dracu'... e nasol sa nu-ti raspunda sala. Ce mai! am iesit plangand din scena. Ne-a incurajat Traian Stanescu. Mi-era cam antipatic inainte. Il vazusem in roluri istorice sau personaje de-alea pozitive si mi se parea scortos.

            Cind am iesit din scena am plans de mi s-au inrosit ochii, mi-era o rusine de nu stiam unde sa ma ascund, noi trebuia sa fim punctul forte si iesise, aiurea. Ne era rusine si de cei din scena si de cei din culise.Traian Stanescu, calm si deosebit de dragut ne-a incurajat, a zis ca pe post o sa fie bine, el avea experienta. Noua ne era rusine de cei din sala. Pana la urma de comun acord cu cei din televiziune am mai cantat odata pentru public, si toata lumea a fost multumita.

            Seara am fost la barul hotelului si iar am cantat. Scapasem cu toti de stres, iesise bine pentru toti, am tras o cantare pe cinste, am baut, am dansat cu totii de nu ne mai lasau sa plecam. Super!

            19 martie. Am plecat spre Bucuresti. Am facut citeva popasuri ca sa mancam si ca de obicei ne-a ajutat Liviu cu banii. Daca n-ar fi fost el ne-am fi descurcat greu. Liviu a fost pentru noi o companie foarte placuta, speciala. A fost coleg de an cu Paunescu, dar deosebire mare de furtunosul Paunescu. Liviu a fost plecat in Italia, ne-a povestit despre Roma, despre arta italiana, muzee, oameni...Liviu, cu ochelarii sai de Baga, cu vocea lui linistita, cu cuvintele lui alese si mai ales cu cavalerismul lui neobisnuit era ca o lumina in balamucul asta general. Te opresti din fuga, il vezi, il asculti si descoperi ca lumea poate fi si altceva. La 6 seara am ajuns in Bucuresti. Am dus sculele in Student Club si m-a dus Florica (bateristul FFN) acasa cu masina ca eram moarta de obosita.

            Uite acum ca am citit chestiile astea mi-amintesc si alte lucruri. De pilda in turneu a fost si Silviu Olaru de la FFN pe al carui bas Fender am si cantat, eu avand  doar un jaf de bas, o statie facuta de Filip Merca - copie Marshall si niste boxe amarate, asa ca de cate ori era o cantare serioasa imprumutam Fenderul lui Silviu.

 

Lidia (email) :

            Anul ’74 a fost anul atestatelor noastre ... era timpul sa intram  cu acte in regula in randul muzicantilor cu greutate si mai vroiam sa cantam si la mare, ne pregateam cu repertoriu pentru litoral. Nu mai stiu cum a fost  asa ca o intreb pe Emilia ca ea are memorie de elefant. 

 

Emilia (email ) :

            Eu tin minte ca pe 7 Mai am dat vizionare pentru mare cu Papuc, directorul ARIA -Constanta. Atestatele trebuiau sa se dea in primavara inainte sa plece trupele la mare... nu mai stiu de ce noi nu am luat...cred ca nu ne-au acceptat pentru ca una din noi nu avea varsta majoratului. Noi apucasem sa invatam 20 de piese ale compozitorilor romani asa cum era obligatoriu. Dar stai ma ca pana  sa plecam la mare noi am mai cantat o gala “Saptamana top” prezentata de Florin Silviu Ursulescu si Aurel Gherghel. Am cantat amestecati cu folk-ul cu jazz-ul, Marcela Saftiuc, Aura Urziceanu, Anda Calugareanu, G. Zamfir, Rosu si Negru Marius Pop si Jonny Raducanu iar Phoenix incheia gala.

            Mi-aduc aminte ca noi urmam dupa jazz si eu n-am vrut sa intru...adica ce-i aia dupa jazz?... era si public de jazz, ar fi scandat dupa trupa de jazz si ne-ar fi luat noua din avant... atunci Josef Kappl mi-a dat o vodca inainte sa intram si m-a impins cu forta in scena. Am cantat si inca foarte bine... publicul nostru al Catenelor de abia ne astepta. Mai tii minte turneul nostru cu ARIA ( Asociatia Romana de Impresariat Artistic) cand am plecat toate dupa spectacol cu trenul la Craiova sa o punem de-un chef pe Phoenix?

 

Lidia (email) :

            Ah, da...  mi-aduc aminte...dar nu stiu unde  am cantat si de unde am  plecat  spre Craiova...

 

Emilia (email) :

            Pai noi eram in turneu cu ARIA la Turnu Severin... eram foarte mahnite ca “Phoenix” erau in turneu cu Opera din Cluj, la Craiova si nu eram impreuna in acelasi turneu... tii minte ca visul nostru, sau cel putin al meu, era sa facem un turneu impreuna cu “Phoenix”... ne imprieteniseram cu ei de la “ Gala Saptamana” si ne lipseau mai ales la cheful de sfarsit de spectacol... baietii erau asa de gasca si de chef ca nu se putea ca noi sa lipsim....

            Am stat si ne-am gandit cum sa facem  ca totusi sa-i vedem... Anca a venit cu ideea: “Hai mai sa ne urcam in tren dupa spectacol si sa mergem la Craiova.... dimineata plecam cu trenul de Timisoara si taman bine ajungemla timp la sala de sport “Olimpia” pentru urmatorul spectacol”. Noua ne-a placut asa de mult  incat dupa ce am cantat spectacolul intr-o mare veselie la gandul de ce “chestie grozava” eram noi in stare sa facem incat am si zbughit-o la gara fara sa mai anuntam pe nimeni.  

            Am ajuns direct la ei la hotel... era si Televiziunea acolo... am tinut-o intr-un chef si o zbenguiala toata noaptea... vuia hotelul de rasete si chiuiala... palinca era la mare cinste... am baut si-am cantat de nu s-a mai inteteles nimeni cu nimeni pana dimineata cand ne-am hotarat sa plecam. Pe tine te-am cules din camera lui Mircea Baniciu unde dormeai dusa... tu nu rezistai la chefuri bestiale... erai prima care picai de somn. Pana la urma  am plecat cu ochii carpiti de somn spre Timisoara. Astia de la ARIA erau disperati ca nu stiau unde suntem... tin minte ca mai canta si “Progresiv TM” cu noi.

 

Lidia (email) :

            Asa a fost Emilio... nu rezistam la chefuri... aveam cate 2 spectacole pe zi si eu dormeam si intre spectacole... ma duceam la hotel si doua ore, cat tinea pauza  dintre concerte, dormeam de rupeam. Era destul de greu pentru mine, aveam piesa aia de rezistenta ”Suna Albastru” la care mai faceam si solo de tobe, si Anca si Ortansa aveau solo-uri dar pentru mine era cel mai greu...  trebuia sa ma odihnesc sa fac fata. Voi radeati de mine, ma faceati baba, mai ales Anca facea mare misto de mine... nu intelegea cum pot sa dorm atata. Dupa spectacolul de seara tot prima eram in pat la nani, voi ramaneati la restaurantul hotelului cu celelalte formatii care erau cu noi in turneu...eu? as fi vrut si eu dar adormeam cu capul pe masa. Apropo Anco, ce te-a inspirat pe tine la “Suna Albastru”?

 

Anca (email) :

            Citisem o carte care mi-o recomandase prietenul meu Cătălin Stănescu. Nu mai  tin minte numele si nici scriitorul... ceva cu "Lupul albastru"... stiu numai că mi-a plăcut tare mult si m-a inspirat să compun piesa "Sună albastru". Tu mă stii pe mine că eu nu eram cu cititul... fiecare moment liber pe care-l aveam îl petreceam cu chitara mea, făcînd digitatie sau compunand si aranjand eu stiu ce piese de-mi torturau mintea... dar si cand îmi pica în mînă vreo carte de mi se părea mie mai fistichie, nu dormeam pană n-o terminam... si bineînteles peisajele cărtii mă inspirau muzical. Asa si cu "Lupul albastru"... asa o fi “chemand-o” l!?... mă omoara scriitorul.

            Am compus-o prin ’72 - ‘73 si a devenit piesa noastră de rezistentă... Fiecare avea partea ei de improvizatie si lungimea piesei depindea de cheful pe care-l aveam în ziua respectivă. Au fost cîntări unde a tinut chiar si 20 de minute. Solo-ul de tobe era apogeul. O cîntam de fiecare dată la sfîrsitul concertului... ultima piesă... si era clar că succesul ne apartinea.

Lidia (email) :

            Dupa ce  am cantat in tot Ardealul si Banatul cu ARIA, ne-am intors la Bucuresti si am inceput repetitiile pentru la mare. Trebuia sa plecam pe 30 Mai o data cu deschiderea sezonului... Emilia isi cumparase primul ei bas cu ocazia asta. Repetam crunt, cate 8 ore pe zi... era prima noastra plecare la mare si unde?! La barul “ Orient” in Mamaia, statiune  renumita.

 

Emilia (interviu) :

            Nu, Lidio! Noi am plecat la mare pe 29 Mai... tin foarte bine minte ziua pentru ca am venit la gara direct de la... sectia de Militie. Condusesem la aeroport un american Sean, prieten al cumnatului meu. Eram imbracata, ultimul racnet... am dat de banuit militiei din aeroport... aveam si o geanta de blana in care aveam 2000 de lei si tocmai de geanta aia s-au luat... m-au luat la interogatoriu la sectia din aeroport... ca de unde o am, ca de unde am banii... stii cum era... eu am tot dat explicatii dar nu m-au crezut... am cerut sa dau un telefon la cineva care a confirme spusele mele... m-am si mirat ca m-au lasat... am sunat la Paunescu la “ Flacara”... Paunescu a vorbit cu ei, le-a spus ca fac parte din formatia Cenaclului si... asa mi-au dat drumul.

 

Lidia (email) :

            Bun!... deci am  bagat sculele la mesagerie si am plecat... de la gara din Constanta le-am carat cu 2 furgonete “Dacia - papuc” de se mirau soferii ca “Mamaaaaa!!!!!, ce multe scule  aveam”. Era pustiu la mare si cam frig pentru sfarsit de Mai. Noi eram foarte  fericite  ca in sfarsit cantam la mare (mai ales eu care, uram muntele) si urma sa mai si incasam o suma considerabila la salariu. Primisem o derogare de atestat ... derogarea insemna ca vom fi platite la 4000 de lei pe luna, adica maxim de atestat 1 solist pana la examen.

 

Anca (email) :

            Stai mai Lidio ca acum mi-aduc aminte... Despre atestat stiu si eu că le-am dat de două ori. Prima oară la mare, dar nu le-am primit că eram prea pustoaice sau mai precis una din noi nu implinise 18 ani (sa fi fost Ortansa?) Tin minte că ne-au zis că suntem prea tinere să cantăm la mare...dar tot am cantat cu atestate provizorii date de Papuc directorul ARIA din Constanta.

            A doua oară am dat atestatele  în Bucuresti in toamna aceluiasi an cand in sfarsit eram toate la varsta majoratului.

 

Lidia (email) :

            Mersi Anco pentru dumirire...deci sa continuam. Ne-au cazat la hotel “Miorita” hotelul tuturor angajatilor de pe litoral. Prima zi ne-au dat o camera cu 3 paturi pentru toate si ne-au zis ca e provizoriu pana sosec actele de cazare deci, trebuia sa ne impartim cum puteam in paturi si ne-am impartit, eu cu tine (ca sa nu scapi de mine nici in somn), Emilia cu Ortansa si Paunita singura. Dupa ce am primit camera am plecat in statiune sa mai vedem ce trupe au ajuns. Erau ceva turisit straini, niste cehoaice care vindeau peruci... ti-aduci aminte Anco de paduchii care i-ai luat  de la perucile alea dupa ce le-ai probat?

 

Anca (email) :

            Vai de capul meu ce-am mai  tras cu ei... am probat perucile alea nenorocite si a 2-a zi ma scarpinam in draci... am pus-o pe Paunita sa se uite ... eu am crezut ca e vreo eczema de la vopsitul parului... ma purtam bruneta  pe vremea aia... Paunita se uita si zice: “Dupa umilele mele cunostinte in ale macro si micro - organismelor, ceea ce vad eu aici se numeste popular paduchi”. Noi am ramas masca iar pe tine te-a umflat rasul. Paunita a inceput sa-i pescuiasca unul cate unul... ii punea pe masa si ii strivea cu creionul asa erau de mari si grasi. Mi-a fost teama sa merg la doctor  pentru vreun tratament ca ma gandeam ca se duce buhul  pe litoral : “Formatia Catena a umplut statiunea de paduchi” adica, poftim ce intrare frumoasa ne-am facut noi pe Litoral. Paunita dadea zor ca sa-mi dau in cap cu “ Bromocet”... nu mai stiu ce lichid era ala si pentru ce se folosea... ea incepuse sa-si dea preventiv, mi-am dat si eu dar n-a mers. Pana la urma m-am dus la coafor, n-am zis nimic decat ca vreau sa ma revopsesc  negru... alea nu s-au prins, m-au vopsit si am scapat, cred ca de la perhidrolul folosit... ala i-a ars. Dar a doua zi, cine se scarpina in cap la disperare?

 

Lidia (email) :

            Pai eu Anco!!! Cine altcineva ca doar eu dormisem cu tine in pat in prima noapte. Nici eu nu m-am prins imediat... cantam afara in gradina pe scena de scanduri... in spatele meu era un copac destul de apropiat de scaunul meu de la tobe... bateam ce bateam si imi mai frecam capul de copac iar in pauzele dintre cantece ma scarpinam cu betele. Tu mai vazut si ai zis:” Lidio! i-ai luat si tu... astia sunt paduchi, ca n-au ce sa fie altceva!!!”. Aveai deja experienta asa ca, seara dupa cantare tu i-ai pescuit cu creionul iar a doua zi ai cumparat amoniac si perhidrol si m-ai vopsit blonda... asa am scapat de ei. Iata poza de la “ Orient” in care se vede cat de breze eram in iile noastre albe.

            Ce-mi mai aduc aminte din perioada aceea este o intamplare povestita de Paunita. Cica era chiar in seara sosirii noastre la Mamaia. Dupa ce primisem camera la hotel, spre seara am luat la vizitat statiunea sa vedem ce discoteci sunt deschise si nu gasisem decat una “Black and White “... am intrat si noi, lumea putina, cativa bisnitari cu care am intrat in vorba.

            Pe la 1 noaptea am plecat pe jos ca inca nu se dadusera drumul la troleibuze de noapte... am vazut ca s-a luat o gasca de vreo 7 insi dupa noi... nu stiu daca aveau ganduri necrestinesti dar stiu ca pur si simplu ne urmareau si faceau misto de noi cu voce tare... noi auzeam ca se discuta imparteala... care dintre ei sa o ia pe care dintre noi... am luat-o pe mijlocul strazii ca era mai luminata, dupa care am luat-o si la fuga... intrase spaima in noi... Paunita, fiind mai grasa n-a tinut pasul cu noi.. a zis ca ne ajungea ea din urma.... nu cred ca era vorba de nici un viol dar fiind singure intr-o statiune goala clar ca ne treceau tot felul de ganduri prin cap. Am ajuns cu bine la hotel si cu Paunita in urma noastra. Atunci nu stiu care dintre noi a intrebat-o  de ce n-a tinut pasul... ca daca ramanea in urma si o prindeau? Ea a zis: “ Mai gagici! Nu cu mine era treaba in caz de viol, ca eu rezistam la sapte, dar ma gandeam la Emilia saraca la cat de slaba e, ma gandeam la voi cat de nevinovate erati.. .asa ca am zis ca sa ma sacrific....dar n-a fost cazul”. Asa s-a terminat intrarea noastra furtunoasa pe litoral.

            Cantam seara de seara, incepeam la 6 iar, intre 8 si 9, aveam pauza de o ora timp in care, pe niste pasarele montate de-o parte si de alta a scenei intrau balerinele care dansau din buric pe muzica unui taraf turcesc. Noi mai continuam dupa ora 9 pana pe la 10... asta era programul de gradina. Pur si simplu ne capiasera cu muzica turceasca seara de seara... acolo         s-a nascut piesa noastra “Dorinta”... mai precis compozitia ta Anco pentru ca tu ai facut strofele si textul la refrenul “O, pa, tina, tina, nai”, care a ramas identic sustras din melodia de deschidere a balerinelor din buric. Nici nu banuiam noi pe atunci ce mare slagar va ajunge si ce mult va sta in topul “ Saptamana”.

            Seful de restaurant, nea Iliuta, era foarte multumit de noi, gradina era plina in fiecare seara pana la refuz, veneau pentru balerine dar aveam si noi fanii nostri care veneau seara de seara. Totul mergea struna pana intr-o seara cand ne-am trezit cu Henry Graterol venit ca din senin... acum e randul tau Anco sa povestesti cum a fost.

 

Anca (email) :

            Mda...trista poveste...Henry nu mai vroia sa continue facultatea in Romania... din cauza unei intamplari neplacute. Prigoana impotriva celor care purtau plete, barbi sau fuste mini era in toi. Henry al meu era un pletos de toate frumusetea care avusese noroc pana la un moment dat si nu se lega nimeni serios de el. Chiar si la Facultate il placeau profesorii si nu-i ziceau nimic de pleata, mai ales ca era si strain.

            Dar norocul n-a tinut mult... intr-una din zile, in troleibuz, in drum spre Facultate, o gasca de golani au inceput sa-l traga de par, sa-l intrebe daca nu cumva e muiere si sa-l insulte. Eh si astuia atata i-a trebuit... i s-a incins sangele de latin in el si a inceput o mare batalie. La statia urmatoare au coborat toti, el era singur, iar golanii vreo patru si cu toate astea reusise sa-i tina in frau pana cand unul dintre golani a scos un briceag. Speriat, Henry s-a uitat  in jur si a vazut o sticla aruncata pe strada... a spart-o si cu gatul sticlei  a inceput sa  se apere si sa dea in jurul lui. La un moment dat i-a sarit in spate cineva. Crezand ca e unul dintre golani s-a aparat si i-a tras un pumn. Mare i-a fost surpriza cand a vazut ca cel pe care l-a troznit era un militian si atunci, vorbind o romana putin cam stalcita a incercat sa se scuze. Unul dintre golani a inceput sa strige “Nu-i strain tov militian, face pe strainul, a vrut sa ne taie pletosul asta nenorocit”. Militianul care binenteles ca ura pletosii i-a crezut pe golani si s-a napustit asupra lui Henry trantindu-l jos, dandu-i cu sutul si injurandu-l. Pana cand sa-si dea seama militianul ca intradevar era strain si vorbea cu accent, l-a umplut de vanatai.

            Din momentul acela sotul meu n-a mai vrut sa stea nici o secunda in tara. M-a sunat la hotel, mi-a povestit intamplarea si mi-a zis sa ma pregatesc sa plecam la Caracas de unde era el. Dupa cateva zile, a venit dupa mine sa ma ia acasa. Am stat toata noapte in discutii contradictorii... mie nici prin cap nu-mi trecea sa-mi parasesc trupa... il iubeam foarte tare dar trupa era trupa... stiu ca am plans mult in noaptea aia, am plans amandoi... despartirea era inevitabila si o stiam.

            Dimineata ramasese ca sa plece singur... numai ca, sangele latin iar a rabufnit in el si seara a venit la “Orient” amenintand ca sparge sculele daca nu vin cu el. In pauze, toata formatia stateam in jurul scenei pazind sculele. Era pornit rau de tot la actiune iar voi mi-ati spus ca numai eu pot rezolva situatia. Eu l-am luat de-o parte si i-am promis ca voi pleca in Venezuela dupa ce se termina sezonul estival, ca avem contract ca etc. etc... ce era sa-i spun?... am reusit sa-l conving cu mare greutate.

            L-am dus la aeroport iar in momentul cand a plecat avionul am stiut ca... asta a fost. Mi s-a rupt inima dupa el dar am fost fericita ca raman impreuna cu (pe atunci, cel mai important lucru de pe pamant) formatia mea Catena.

 

Lidia (email) :

            ...care si-a continuat programul fara alte dificultati si nu numai la “Orient”... tin minte ca am cantat si la “Club Mediteranean”, unde se intra pe valuta... nu mai stiu amanunte si iar voi apela la Emilia.

 

Emilia (email) :

            S-a intamplat ca eu si Anca hoinaream prin statiune si am dat de clubul asta care fiind privat pentru francezi am zis ca trebuie sa cante o trupa de francezi, da de unde! Trupa care canta era din Ardeal... am intrat in vorba cu ei si ne-au invitat sa tragem si noi o cantare cand vrem. Nu tii minte ca Paunita se imprietenise cu Gunty, claparul iar cand am plecat sa cantam la club ne-a luat pe toate in trasura racnind tot drumul de vuia statiunea: “Guntyyyy.. vin cu caii!!!” Apoi, directorul clubului, Bernard, o placea pe Ortansa. Anca trebuie sa stie mai multe!

            La “Orient” am cantat numai o luna... seful Iliuta a vrut sa renoveze terasa si restaurantul, sa-l faca bar de striptease pentru straini... clar ca pe valuta. Papuc ne-a trimis sa cantam la “Cazino” - Constanta pentru ca peste 2 saptamani aveam contract in Eforie. Dar mai bine citez din “Jurnalul meu de mare”.

            Pe 4 iulie am plecat cu Anca la Costinesti si ne-am intors cu Phoenix-ii care ne-au vizitat seara la program. Asa au ajuns ei la ideea sa cante mai bine in Eforie! A 2-a zi a fost foarte misto. Am fost cu ei in Mamaia la Orient si la Club Mediteranian. Am luat salariul, in sfirsit! Am umblat prin Constanta la cumparaturi. Am avut seara imprimare la TV pentru Album Duminical (l-am rugat pe Alex ca dupa data asta sa caute daca mai exista in videoteca inregistrarea asta. Noi nu avem nimic decit aia de la Magdin!). Seara dupa program am plecat la Acapulco unde am stat pina pe la 5 dimineata cu Rosu si Negru, Kappl si Costin. Lidia, tu unde erai? La Mamaia la Perla?

 

Lidia (email) :

            Pai  ziua nu ma dezlipeam de plaja si de “Dogorelu”, iar seara, nanii... nu stii stilul? dar dupa ce chefuiam cu colegii mei de breasla!

 

Emilia (jurnal - email) :

            6 Iulie - dimineata am tras pentru Radio - Vacanta doua melodii. Am fost in camera la Ioji si am stat la taclale cu Anca, Costin si Sorin Tudoran care cinta cu Rosu si Negru la Acapulco, cu Cornel Constantiniu al carui frate venise in vizita din Africa de sud, cu Corina Chiriac si Aurelian Andreescu. Iti amintesti de noptile acelea de la Acapulco? cu program pina la 4 dimineata cind venea Roland cu merdenele? La program mi s-a rupt Mi-ul si mi-am pus corzi Fender (era ceva!!) dar n-au tinut mecanismele. Seara am baut niste votca de la restaurant si ne-am cam pilit toate. Nu eram bune de asa ceva asa ca ne-am culcat devreme.

            7 Iulie - dimineata am umblat cu Anca prin oras. Am fost pe la Nicu si am stat la taclale. Am fost la o bere la restaurant “Perla” - Eforie, cu Nicu, Ioji si Anca. Seara n-am cantat ca a plouat asa ca am fost la ei la Perla pana au terminat ei de cantat.

            8 Iulie - am fost cu Anca la Covaci si am citit scrisori de la admiratori. Noaptea ne-am culcat devreme.

            Cind citesc randurile astea ma gandesc cat eram de frumosi. Eram tineri, de capul nostru, aveam si ceva bani pentru timpurile alea, succes, tot ce vrei si totusi ce cuminti eram. Fara sa ne oblige nimeni. Eram aproape idealisti, aproape utopici. Gindeste-te ca si atunci era bautura, “iarba” si alte alea, si pe noi ne preocupa TRUPA, sculele, sa compunem, sa facem ceva nou.

            Mi-aduc aminte ca odata intr-un turneu la sala mare din Brasov unde se tinuse Festivalul am inceput “Suna Albastru” cu aria Rossinei din Barbierul din Sevilla, cu "ah Lindor il mio saraaaa". Am inceput eu vocal fara scule si am legat apoi de “Suna Albastru”. Cine se mai gandea pe atunci sa lipeasca opera de rock? Tot de la concertul ala imi amintesc ca noi incepeam concertul pe intuneric cu Tanta la flaut, se deschidea cortina si cand intram noi, eu cu basul si tu cu toba eu saream in fata, in avanscena, cand am facut figura asta era sa vin in cap, ca acolo erau o gramada de pusti care nu mai incapusera in sala si se urcasera dincolo de cortina. Si-asa am cantat tot concertul cu aia in picioarele mele. Mi-amintesc ca am avut un succes foarte mare atunci la Brasov,dar sa continuam cu jurnalul.

            12 Iulie - Au venit aici Silviu si Gabi (FFN) si am fost cu Anca prin oras si am mincat prajituri!!!

            13 Iulie - a venit Cornel - barbatul lu' sora - mea, luptatorul, cu un coleg spatos pe care a pus ochii Paunita... ce intrigate eram noi pe Paunita ca ea casuna pe cite unul . Ce sa-ti zic! Cind ma gandesc cu mintea de acum nu mai sunt nici atat de vehement revoltata, nici nu mi se mai pare mare chestie. Nu trebuia sa fim toate la fel. Si nici nu eram. Poate asta era frumos. Seara am fost cu Covaci, Paunita, Sobre si doi francezi pe faleza, am cantat la chitara am baut gin si am lalait pina la 4 si ceva cind a rasarit soarele.

            18 Iulie – Acapulco - distractie grozava cu Rosu si Negru, Phoenix, Cornel Constantiniu, Corina (era cu Tandarica) si Aurica Andreescu.

            19 Iulie - zi de doliu national, este vorba de victimele inundatiilor din Bucuresti din vara aceea, pentru ca daca iti amintesti am avut si un concert la Sala Sporturilor din Constanta unde dupa ce ne-am invoit de la carciuma si ne-a scazut din salariu, dupa ce am dus sculele in Constanta, dupa ce am cantat, nu ne-au dat nici un ban ca s-au oprit pentru sinistrati.

            23 Iulie - Nu se mai canta la “Iunion”. Seara am fost la Phoenix la program si cred ca             le-am adus ghinion ca a fost si pentru ei ultima seara.

            25 Iulie - dimineata cele 2 trupe, CATENA si PHOENIX si-au pus bagajele jos in holul hotelului Cristal. Asa se termina perioada Eforie si incepe Capul Aurora.

 

Lidia (email) :

            Dar de “ Cazino”, ia zii Anco, ce amintiri hazlii mai stii?

 

Anca (email) :

            Lidio, nu-mi aduc aminte de “Cazino” Constanta decat ca intr-o seara, era asa de frig pe terasa aia in forma de scoica, incat pe langa faptul ca ne clantaneau la toate dintii in gura, eu pur si simplu m-am scapat pe mine… dupa aia a dat un vant groaznic de tare de ne-au zburat microfoanele si tie cinelele… am alergat toate dupa ele ca… asta ne mai lipsea… in orice caz a fost de groaza.

 

Emilia (email) :

            Imi aduce  mie aminte jurnalul.

            Am ajuns la 26 iulie in Constanta. Am cantat de pranz la Cazino. In aceasta perioada era la Paunita sora sa Kiky. Am cantat in gradina Cazino pentru a achita mancarea de pana atunci.

            Am facut cunostinta cu niste tipi misto, un grec super frumos, Diogenis,care era secund pe un vas englezesc si care a venit la cantare cu telegrafistul vasului, Sing, un indian din nu stiu ce cult care nu se tunsese niciodata in viata lui si care s-a imprietenit cu Kiky. Dupa cantare am plecat in Mamaia la Melody cu Paunita, Lidia, Sing si Diogenis. La intoarcere n-am avut unde dormi si            ne-am culcat intr-un birou, pe jos, pe unde am apucat, Anca, Paunita, Lidia, Dan, Ortansa, Kiky si eu. Bataie de joc! (scriu eu in jurnal foarte revoltata).

            9 August - nu s-a cantat nici azi din cauza de Sanepid. Am fost la Constanta dupa bani, iar seara am fost in gasca mare cu Wanda, Michell, Grigore, cu Dan Mitrea (care a scapat de la politie, ceva cu valuta sau toale) in discoteca “ Autonight”.

            10 August - a venit mama Ancai iar seara am facut un fel de ceai cu Dan, Aurica, Adrian, Fredy si Tanta.

            12 August - am fost cu Anca prin oras dupa toale. Nu s-a cantat si ne-am hotarit brusc sa mergem in vizita la alte trupe: restaurant ”Marea Neagra”, “Neptun” unde Sideral a cantat nasol!. Am trecut pe la discoteca “66”. A fost foarte haios. Am fost cu Anca, Ioji, Farcas din Experimental, Paunita si altii. Ne-am intors in jur de 3 dimineata.

            Marti 13 August - zi nasoala, ploaie, nu s-a cantat, dar am fost si am jucat carti cu francezii Lidiei...

 

Lidia  (email) :

            Francezii mei erau  Annie si Philip, sot si sotie, foarte tineri, ea se nascuse cu un picior mai scurt si schiopata... Ne imprietenisem foarte bine , asa de bine ca  ei se apucasera  sa-mi ia interviu despre viata in Romania, l-au inregistrat pe casetofon, vroiau ei sa faca nu stiu ce demonstratie de adevarata Romanie, la ei acasa. Eu m-am apucat sa le zic pe bune si de-a dreptul adica, tot ce era nasol... mai tarziu m-a cautat securistul de la hotel care facea pe jucatorul de tenis cu ei si-i tragea de limba... nenorocitul m-a atentionat sa-mi vad de treaba daca nu vreau sa ma inchida, nu stia el chiar despre interviu ca se pare ca francezii chiar daca habar n-au avut cu cine joaca tenis nu vorbisera prea mult. Dupa aceea cand le-am spus cine e, s-au ingrozit si l-au ocolit, gata cu tenisul.

            Daca Securistul ala ar fi stiut sigur de vreun interviu, nu mai scriam eu acum cartea despre "Catena". Banda aia cu interviul a ajuns in Franta... Annie a scos-o de pe caseta, a infasurat-o pe o tigara, a bagat-o in pachet si asa a  trecut granita. Mai tarziu am primit de la ea o carte postala "Copilul a ajuns cu bine" si am stiut ca despre banda era vorba. Am mai corespondat cu ei, au dat interviul la ziarul local, nu mai tin minte orasul. Eh, eram si eu revolutionara.

            Deci dupa aia ne-au mutat in Eforie Nord, la terasa “Iunion”...  stateam in acelasi hotel cu “Phoenix”, hotel “Cristal”. Phoenix canta la “Perla”. Mare dezmat ce a fost in hotelul ala, chefuri peste chefuri, reclamatiile turistilor la Militie, iar dupa alte 2 saptamani hop si legea lui Ceausescu cu economia de curent electric si program de restaurant numai pana la 10 seara pe tot Litoralul pentru odihna oamenilor muncii care, in mintea lui, asta insemna concediu, adormitul de la 10 seara.

            Ne-au intrerupt  curentul de la sursa chiar in timpul programului. Paunita tocmai  intrepreta niste inflexiuni vocale cand la un moment dat s-a trezit cantand numai cu… mine. Normal ca am terminat ce aveam de cantat dupa care ne-am trezit pe scena cu securistul statiuni, cu seful de restaurant si cu militia care ne-au propus sa cantam… la “ rece”. Clar ca am ramas stupefiate si ne-a bufnit rasul. Anca a incercat sa le explice ca nu se va auzi nimic dar ei au insistat sa incercam. Le-am facut voia  si Paunita se auzea asa de tare incat respectivii nu au crezut ca microfonul e scos din priza si s-au luat de ea ca face misto de ei… eu cu tobele?, nu mai spun ce vacarm faceam.

            S-au enervat rau de tot, eu si mai si, mi-am luat toba mare la spinare si am luat-o printre mese injurand. Anca s-a speriat rau de tot ca ne inchide dar nu ma putea linisti. Ne-au interzis sa mai cantam si ne-au eliminat din statiune. Seara am tras un chef de zile mari cu “Phoenix” la hotel asa ca de ultima noapte iar a doua zi iar eram in Constanta la Papuc sa ne dea alt restaurant sa cantam. Ne-a trimis la “Cap Aurora”, restaurant “ Topaz” ca sa terminam macar sezonul estival.

Emilia (jurnal - email) :

            3 Iulie, azi a fost o zi foarte misto. A fost ziua lui Baniciu. Am ras o ora de Ioji care s-a imbracat cu rochia mea rosie cu spatele gol, Anca l-a machiat si i-a dat niste sandale cocotate, iar el s-a fatait  prin tot hotelul travestit asa intr-o  veselia generala. Noaptea am fost la Paradis unde canta Aura si Puiu Break. Am plecat mai multi : Puiu, Lucica Rapeanu (pe care a impuscat-o barbata'su in America acum citiva ani buni).

             28 Iulie - azi ne-am sculat pe la 12, am mancat o inghetata la Cazino si am plecat la Mangalia, la Aurora unde am fost cazate foarte misto, la Opal - high life. Nu s-a cantat.

            29 Iulie - am facut repetitie pentru carnaval, si am si cintat la carnaval. Anca a intirziat cu Ioji, Lavinia si Baniciu. Am fost la baruletul din hotel si apoi la restaurantul hotelului unde cinta Mircea Tudoran, si unde am tras cu totii o distractie pe cinste.

            30 Iulie -  pana azi n-am cantat, ca la “Topaz” nu aveau autorizatie de la Sanepid, dar de mancat am mancat acolo. Din toate locurile de pana acum aici e cel mai misto. Super cazare, super masa chiar si la prietenii trupei, seara se mananca la 7 si in timpul programului vin cu cate un platou cu fripturi si alte alea, cu salate si de baut, dar cu noi n-au avut mare paguba cu bautul, ca n-o avem pe asta. Azi a fost prima zi de cantat. A venit trupa Phoenix cu Schwartz si Heny.

           1 August - dimineata am fost la plaja. A fost o zi de plaja superba cu o mare nemaipomenita, asa ca dupa masa de pranz am mai fost odata la plaja. Ce haios cu Paunita care cand se arunca in piscina cu volumul ei considerabil, face valuri! Seara nu s-a cantat. Am fost la “Paradis” si am vazut tot programul. Aura Urziceanu e magnifica!

            3 August - azi am fost la Constanta dupa bani, care nu s-au luat si-am mai suportat si o caldura si un transport nesatisfacator. Am murit de cald si de nervi. In seara aceea a vrut si Ioji Kapl sa cante citeva piese.

            4 August - ne-a sculat Anca, am mancat si am fost la o zi de plaja pana seara, la cantare. A fost o zi senina, cu un cer curat si un nisip stralucitor, cu marea limpede si linistita... o pata de lumina si culoare in toata nebuneala asta a vietii.

            5 August - am fost la ARIA si... iar n-am luat banii. La cantare iar s-au adunat multi... ca de obicei!

            6 August - a fost si ultima zi de stat la “Opal”. Ce e frumos tine putin. Din cauza razboiului dintre greci si ciprioti, toti turistii care au fost in sejur in zona de conflict au fost transferati in Romania asa ca nu aveam cum sa ramanem cazate intr-un loc atat de elegant si intr-o statiune atit de cocheta.

            7 August - de cantat s-a cantat  la “Topaz”, dar cu cazarea a fost mai rau. A dormit fiecare pe unde a apucat. Cantarea din seara aceea a iesit foarte misto. Au fost multi, Dan Mitrea, Aurel Cernaianu, Michell, Wanda...

 

Lidia (email) :

            Asa a fost, ne cazasera o perioada la “Opal” , hotel nou, conditii excelente. Ora inchiderii era clar, 10 seara. Incepeam foarte incet iar spre final cand se mai incingea atmosfera, “toate butoanele la dreapta”. Am cantat cam o luna de zile..., ne-au mutat in Mangalia  la hotel “ Egreta” care, era de fapt…  o “intentie” de hotel de 11 etaje, gresit  din constructie…  era  aplecat intr-o parte astfel incat daca aveai nenorocul (iar noi l-am avut) sa locuiesti la etajele superioare , toata apa care venea pe conductele sparte, ducea la  o mare inundatie.

 

Emilia (jurnal - email) :

            8 August - de azi incepe perioada Eforie hotel ”Egreta”. Unde am fost si unde am ajuns! Hotelul e destul de vechi, iar noi stam la  etajul 11 unde nu curge apa la baie si wc pentru ca nu ajunge pana acolo, ajungea doar cand se inunda. Tot cu Tanta stau in camera Neica, numai cu asta nimeresc mereu si e o puturoasa de nu se vede.

            Ma apuca deprimarea cand ma scol de dimineata si camera e ca la balamuc, pute a tigari, toate sunt aruncate in toate directiile, farduri, toale si ea, ca sa nu spuna ca-i lenesa, zice ca, asa-i misto, ca asa trebuie sa fie artistii. Ce legatura are arta cu mizeria nu stiu. Oricum cand fac eu curat si aerisesc e bine! si cand vin obosita de la cantare atmosfera e placuta si linistitoare si iar e bine... hai ca acum m-am luat de Tanta. Adevarul este ca nicodata nu facea nimic, gasea tot felul de pretexte, reusea sa se fofileze de toate alea, de carat scule, de montat, ce mai ... din punctul asta de vedere a fost mereu in carca mea. Cred ca d-aia o cupla Anca cu mine de fiecare data.

            Gata cu jurnalul pe ziua de azi! Ce zici Lidio? Cand citesti toate insemnarile astea, nu-i asa ca parca-ti daruieste Dumnezeu inapoi ceva care ai pierdut!

 

Lidia (email) :

            Ne-am chinuit in hotelul asta pana la sfarsitul sezonului, iar Papuc ne-a schimbat si restaurantul, de data asta am cantat la “Diamant”.

 

Anca (email) :

            Acolo, Paunita ne-a dat motiv serios sa renuntam la… serviciile ei, ti-aduci aminte Lidio cand ti-a pus  toba mica in gaj pentru ca lua mancare pe datorie de la bucatar de ne-am trezit fara toba mica la program? Nu-i platise aluia banii pe ce consumase si pur si simplu bucatarul a luat toba in schimb… a trebuit sa-i platesc eu datoria Paunitei ca sa-ti primesti toba. De abia cand ne-am intors la Bucuresti am vazut ca de fapt era si cleptomana. Tii minte cate fete de masa de terasa, de-ala cu gaura la mijloc ptr umbrela am gasit la ea? plus nu stiu cate borcane de gemuri umplute din cutiutele care le sterpelea de la micul dejun. Habar n-am avut ce boala zacea in ea.

 

Emilia (email) :

            Stai ca am mai fost ceva…uite ce-am scris in jurnal :

            “M-am certat cu Paunita. M-a rugat sa o atentionez la mancare si seara pe terasa cand i-am amintit ca inghite ca o disperata a aruncat cu farfuria dupa mine. Eu m-am speriat din cauza scandalului de care numai Paunita era in stare, si mi s-a facut rau. Au chemat salvarea si m-au dus la Neptun unde mi-au facut o injectie in vena si mi-am revenit incet incet din lesin. De acum Paunita poate sa manance pana i se face rau (chiar se intampla asta) ca nu ma mai intereseaza. Si asa umbla ca o disperata prin hotel cu cite un salam intreg in mana din care infuleca pe dupa draperii...

            Cred ca am fost cam rea in relatarea asta despre Paunita, nu ca n-ar fi fost reala dar eram dezlantuita ca m-am cam speriat cu lesinul ala destul de prelungit. Nu scrie  in jurnal cine a fost cu mine in salvare dar din cite mi-amintesc... Lidia.

            Stai sa va mai zic din jurnal!

            15 August - seara am fost cu Anca si Paunita cu autostopul in Mamaia. Am fost pe la Venus. Vivi tricota in pauza... Gospodine!!!. Si cantarea cam lesinata. Sunt cam babite fetele astea, cam muieri. Fie la ele acolo! Am plecat la Club Mediteranean. Ne-am distrat ca era Sf. Maria si era un soi de Carnaval. Toti erau machiati, imbracati in diferite personaje, radeau si se veseleau. Oamenii astia stiu sa se distreze. Am baut un whiskey cu Mike, disc - jokey-ul si am dansat cu el ca la asta tare se pricepea. Paunita cu Gunty, Anca nu stiu cu cine dar... foarte frumos. Au facut si foc de tabara. A fost o seara total deosebita. Am dormit cu totii la trupa Flamingo.

            16 August - dimineata am mancat si am plecat sa-l cautam pe Silviu. Ne-am intors cu 5 autostopuri: Mamaia - Constanta cu niste italieni, Constanta – Eforie Nord cu o duba tv, Eforie Nord – Eforie Sud cu niste nemti originari din Romania, Eforie Sud - Costinesti cu niste turci, Costinesti - Cap Aurora cu o Dacie, iar din Aurora la “Egreta” am facut drumul pe biciclete cu un grup de israelieni. Seara am cantat prima oara la restaurant Diamant.

            Plus de asta  faza cu sutienul o mai tii minte?

            22 August – Joi - Poti sa-ti inchipui ca azi am gasit sutienul meu la Paunita in camera? Ce-am mai cautat  sutienul asta! iar Lidia a zis ca nu poate fi decat la Paunita ca ea e cleptomana. Asa ca am fost la ea in camera cu Anca, Gabi, Lidia, Codrut si chiar am gasit sutienul acolo. Ce-i ciudat e ca Paunita poarta 2 iar eu port 4 la sutien asa ca nu i-ar fi fost de nici un folos, da' ce vrei? Anca s-a suparat rau de tot si a vrut sa o dea afara din trupa dar Paunita a promis ca nu se mai intampla si am reprimit-o, iar la Bucuresti a fost cearta serioasa si despartirea definitiva. Dupa aia  pe 25 August a fost ultima cantare. 

           

Lidia (email) :

            La inceputul lui Septembrie ne-am intors la Bucuresti si ne-am dus toate gramada la Paunita acasa, puse pe sedinta de trupa. Anca a pus-o in fata faptului implinit, i-a zis ca nu mai avea ce cauta in trupa. Ea statea in bucatarie si tot incerca sa ne explice ca de fapt ea oricum vroia sa iasa din trupa ca nu-i convenea cat castiga si ca vrea sa-si inceapa propria ei cariera. Si tot dadea zor ca fara ea nu merge trupa iar Anca tot o tinea pe a noastra ca, nu vocea ei a facut trupa. Ma rog… ne-am  mai certat noi cum am putut mai bine si mai tare si pana la urma asta a fost. Despartire rapida si fara regrete. Oricum nu prea aveam noi timp  s-o mai lungim ca trebuia sa incepem repetitiile pentru atestate care se dadea  peste 3 saptamani.

 

Emilia (email) :

            Cat am stat la mare eu si Anca schimbasem salariul pe valuta.. .vroiam sa-mi cumpar o statie si boxa de bas “London City” prin Nicu Covaci... stii ca el avea legatura cu olandeza aia Henny, care-l aproviziona cu scule din vest. Stransesem cam 2200 marci in valuta de toate felurile... Anca avea voie sa poarte valuta, fiind inca maritata cu Henry, provenienta valutei era justificata... eu a trebuit s-o cos sub eticheta de la blugi. Nicu canta la Tg. Mures cu             “Phoenix”... trebuia sa mergem pana acolo sa-i dam banii. Ne-am planuit noi sa mergem cu avionul si ne-am dus direct la aeroport...  in ziua aceea nu zbura nici un avion spre Tg. Mures ci doar la Sibiu... ne-am uitat noi pe harta si, ce-am zis, hai sa mergem la Sibiu, ca in mintea noastra daca pe harta nu era decat o azvarliura de bat pana la Tg.Mures n-avea cum sa fie altfel drumul decat scurt. Am plecat ca bezmeticele la Sibiu... de acolo am luat un tren de navetisit catre Copsa Mica ... de la Copsa Mica am luat alt tren catre Medias... parca nu mai ajungeam niciodata. La Medias am plecat cu un taxiul spre Tg. Mures... era noapte, in mine intrase frica... doua femei singure in taxi atata drum... am ajuns cand concertul se terminase. Am reusit sa dam banii dar vai de capul nostru prin ce am trecut.

 

Lidia (email) : 

            Cum a fost Anca cu atestatele?

 

Anca (email) :

            Le-am interpretat.."Cu creionul, pe hartie, o păpusă am desenat...". Fac pe mine de ras cand mă gandesc ce prostii trebuia să le cantăm. Apoi  faza cu Dina Cocea care pe atunci avea vreo… 120 de ani (cred c-o fi si murit, fie-i tarana usoara)  si căreia i s-au părut piesele pe care le cantam mult prea moderne si s-a speriat de energia noastră pe instrumente, zicand: "Astea nu-s fete, cantă ca niste băieti". Pentru noi, ăsta n-a fost o insulta, ba mai degrabă un compliment. Uram să ni se spuna: "Cantă bine pentru o formatie de fete!"...Ne gîndeam: "Cum adică, noi ne dăm osteneala să devenim cea mai bună formatie din lume si unii ne încadrează în categorii!!?? Dar să revenim la Madam Cocea... Ne-a dat pur si simplu nota 0... adică nici un punct, de parcă n-am fi existat. Vai ce supărate am fost, dacă restul compozitorilor, nu ne-ar fi dat fiecare nota 10, am fi rămas fără atestat.

            S-a făcut media si ni s-au dat atestate 2, deci o categorie mai mica (atestatul 1 fiind cel mai bun), ceea ce însemna că primeam mai putini bani la concerte. Deci Doamna Cocea ne-a ajutat să ne meargă mai prost... Păcat că nu-i mai pot “multumi”.

Lidia (email) :

            George Grigoriu ne-a sustinut cel mai tare… a insistat pe langa Dina Cocea si a 2-a zi ne-a chemat la ea in birou sa ne frece ridichea dupa care ni le-a inmanat ea personal. Cel mai mult a deranjat-o costumatia noastra… purtam ii  brodate cu paiete … asta nu i-a placut.

            Eh… parca ne simteam mai bine cu atestatele in buzunar.

            Ne mergea bine chiar si fara Paunita mai ales ca nu a deranjat pe nimeni lipsa ei, ba dimpotriva incepusera sa dea navala contractele  pentru turneele cu ARIA Bucuresti.

            Perioada ’74 ‘76 a fost cea mai bogata  in turnee. Faceam orasele de cate 3 - 4 ori, si nu numai cu ARIA, ci si cu Opera din Cluj, Teatrul “Constantin Tanase” sau ziarul “Scanteia Tineretului” .Eram aproape pe toate afisele in deschidere la cele mai tari trupe de pe vremea aceea. Aveam cate 2 spectacole pe zi , 2 saptamani pe luna… eram toate in al 9-lea cer, nu mai conta oboseala, la mine cel putin care in pauza dintre spectacole dadeam fuga la hotel sa…dorm. Nu faceam fata daca nu dormeam acele 2 ore dintre spectacole iar dupa ultimul tot prima la “nani” eram. Nimeni nu ma credea… ma luaserati la misto  ca m-am ramolit si nu stateam la chef dar ca sa bati 2 spectacole si sa mai faci si solo de tobe, pentru mine era foarte obositor.

            Salile erau arhipline, s-au intamplat si tot felul de nazbatii… la Clubul “Tractorul” din Brasov, pentru ca nu mai erau locuri in sala au venit cu scari de zugravi, s-au catarat pe ele si se balansau in ritm de rock”n roll… am scris cronici la fiecare dintre spectacole… pacat ca nu le mai am… le-am trimis lui Motu Pittis care pe vremea aia era foarte preocupat de ce se intampla cu formatiile… scria despre ele la “ Saptamana”. Prin anul 2000 am fost la el la radio si l-am intrebat daca le mai are… a zis ca da dar n-are chef sa le caute… ”Iti multumim Florian Pittis!”.

            In sfarsit! Ajusesem o trupa ca lumea si eram foarte bagate in seama! Nu exista saptamana sa nu scrie un ziar despre noi iar Relu Gherghel era cel mai tare sustinator al nostru.

            Dar sa revenim la  mare ca ala e focul meu. Vara lui ’75 tot acolo am dat buzna, pe capul lui Papuc care iar ne-a trimis direct la “Tomis“ in Mamaia (in Iulie 2004 am fost cu tine Anco sa revedem locurile…  ti-aduci aminte? Am cautat restaurantul de am zapacit, nici macar hotelul nu mai era, nu mai era “ala” era altul imens de-i zice …Pentagon sau asa ceva).

            Seful de unitate, nea Berea clar ca ne stia de anul trecut de la “Orient” si de abia ne astepta... cazarea am primit-o tot la hotel “Miorita”. Am inceput sezonul cu brio, litoralul plin, si toti trageau la “Tomis” sa vada “gagicile alea cantand”.

            Spre sfarsitul sezonului s-a intamplat ca Emilia trebuia sa nasca, sau? Ia spune tu Emilio!

 

Emilia (email) :

            Fatooo!! N-am plecat nicaieri in 1975 sa nasc. Am nascut in 1976, atunci am plecat la Bucuresti. Voi ati fost  de-a dreptu infuriate, mai ales Anca, nu se potrivea asa ceva cu trupa...aveati dreptate voi dar ce era  sa mai fac? In toamna m-am maritat cu Victor Calinescu, tatal copilului iar la nunta la biserica ati fost numai tu si Anca. Dupa ce l-am nascut pe Ciprian noi, am mai facut turnee impreuna cu Mondial cu Iuliu Merca, Filip Merca,cu Tula - Cornel Liuba la tobe, Erji la chitara. Ne-am mai intalnit la un concert la Polivaenta in care eu am cintat cu formatia lui  Victor, “Jet”, Liviu Bizu si Carmen  (fosta voastra basista), voi erati cu Vivi, am suferit asa de mult ca n-am mai vrut sa cant niciodata si am stat  numai dupa curu' copilului. Acum am ramas cu nostalgii si-mi dau lacrimile cand citesc jurnalul. A fost cea mai minunata perioada din viata mea.

 

Lidia (email) :

            Aha, deci.asa a fost!  Noi stiam un pic mai din timp ca vei parasi trupa ... ne anuntasei ca vei naste... asa ca Anca incepuse sa intrebe printre muzicanti de, o basista. Nu stiu cine i-a zis ca  Venusistele nu mai canta... ca s-au despartit... deci, o basista libera Elvira Iancu.

 

Vivi (email) :

 

            Lidia! Nu mai stiu exact cum a fost... Emilia avea de gand sa se retraga din trupa sau, era gravida, Anca s-a gandit ca trebuia inlocuita, dar cu cine? Si inca nu era sigur ca pleaca, asa ca Anca a gasit o solutie de compromis, adica, eu eram libera pentru ca deja nu mai cantam cu “Venus” si am primit un telefon (cred ca de la tine) din care am aflat ca Anca vrea sa experimenteze trupa cu doua basuri, pe langa Emilia sa mai vin si eu, ceea ce mai tarziu s-a demonstrat ca nu se poate.Substratul era ca vroiati sa vedeti cum va impacati cu mine, ca sa stiti ce faceti daca pleca Emilia, iar in cazul in care nu pleca sa  nu para ca o dati voi afara... cam asa ceva.

            Ne-am vazut de cateva ori in formula inedita cu 2 basi, dupa care nu ne-am mai vazut, nu stiu amanuntele, in final, Emilia chiar a plecat asa ca in lipsa de altceva mai bun m-ati chemat pe mine chiar daca nu eram suficient de zapacita sa ...rimez cu voi. Pentru turnee am fost repartizata cu tine ca tu erai mai nastrusnica iar eu trebuia sa te monitorizez. Astfel tu faceai ce vroiai iar eu dadeam raportul Ancai ca totul e in regula. Imi placea cu voi, ca puteam sa cantam liber, improvizatii, pentru ca Anca era o enciclopedie muzicala si putea oricand sa inventeze pe loc un cantec "a la maniere de..." cum zic francezii, adica ce mai! Daca  trebuia sa cantam pana dimineata, nu ne bazam pe repertoriul stiut si studiat (ca Venus) Anca zicea:” Blues in la ”... sau “Rock in sol”... si gata cantecul. Ea punea cuvinte din burta pe o melodie ad - hoc, la cotitura intra Ortansa cu improvizatie, eu cu tine tineam bazul si gata, sau isi amintea cine stie ce cantece mai vechi si pornea pur si simplu, iar noi eram pe urmele ei.

            Recunosc ca fata de Venus, Catena era formata din fete mult mai muzicale. Anca se putea pune oricand cu orice baiat, chitara - chitara, vocea - voce, memoria muzicala - nota 10, Ortansa era spectaculoasa cu “burlanul” ei in Si Bemol, tu cu cozile tale si cu tobele care fugeau de sub tine. Ti-aduci aminte cum tipai la mine sa vin si sa prind momentul cand te ridici  tu de pe scaun la nu stiu ce break iar eu sa-i dau un sut scaunului sa intre sub tine si, uite asa tot avansai in scena?. Eu eram asa de pitica incat intr-o zi cand am cantat pe chitara lui Ilie Stepan, in concert am simtit nevoia sa mai strang putin coarda Sol (avea cuiul cel mai departe de centrul chitarii) asa ca am intins mana si... surpriza!!! nu ajungeam pana acolo, asa ca a trebuit sa astept finalul cantecului, am dat chitara jos de pe mine, am strans coarda cu aproximatie si am pus chitara la loc pe mine. Ca sa vad din cand in cand corzile, ii dadeam un sut si ea se ridica putin catre pozitia "cu fata in sus", si eu vedeam intr-o fractiune de secunda ceea ce doream. Nimeni nu stia ca eu fac asta de nevoie. Mi-a scris un "fan" si mi-a zis ca ''ii place de mine cum fac fitze, adica miscari zambitoare" el stie ce-a vrut sa zica dar cred ca se referea la felul ala in care eu ridicam un genunchi catre piept si, obligat, chitara se intorcea si ea cu fata la mine, asa cum aveam nevoie.

 

Lidia (email) :

            Si uite asa, a aparut si Virica (asa o alintam eu) in trupa si cu care m-am imprietenit foarte repede... chiar neaspteptat de repede mai ales ca era foarte ritmica, si... toba de carte. Absolventa de Conservator, transpunea orice cantec din prima fara sa mai caute notele. Cu vocea?  Nemaipomenit, terte, cvinte, totul fara efort. Si vorbareaaaaaata!!!  Doamne, Doamne... am si ales sa stau cu ea in camera din prima zi, ti-aduci aminte Viro? Vorbeam de ni se ducea gura la ceafa. Barfeam toate trupele, tot litoralul si toti ospatarii... unul n-a scapat. In timpul liber Virica croseta chiloti din bumbac subtire pentru noi... erau nemaipomeniti de racorosi mai ales  vara. Toate purtam chiloti marca “Vivi”. Mai vindea si pe la ospatarite cu 25 lei bucata. Fata talentata si productiva.

            In sfarsit,  formatia continua sa supravietuiasca si inca foarte bine chiar daca Emilia era o basista mai rockerita decat Vivi.

            Pe 7 iulie am tras doua cantece pentru “Radio - Vacanta”. Emisiunea se deschidea cu “Instrumentala” Ortansei, dupa care pe tot parcursul zilei se dadea la radio piesa “Dorinta”.

 

Vivi (email) :

            Mai Lidia tu ai dreptate sa scrii o carte despre adevarul cu “Catena”. Am aflat intamplator ca pesoanele cu dictionarul, vor sa editeze o noua varianta imbunatatita si contacteaza solistii si le cere sa-si scrie singuri paragraful, ca sa fie siguri ca nu mai gresesc. Adevarul este ca dictionarul vechi era plin de greseli ale cucoanei aleia care l-a scris, ce daca a fost redactor la Radio? Statea in biroul ei si difuza ce dorea, asta nu inseamna ca era in contact permanent cu solistii si cu trupele ca sa-si permita sa scrie despre ei. Unde nu stia punea din burta, sau dupa ureche, ce mai auzise prin targ, dar n-a avut bunul simt sa dea un telefon si sa intrebe care este adevarul. De fapt cui sa dea telefon? De exemplu pe noi, (Venus) nu ne suporta si nici nu ne-a difuzat vreo data si deci nu aveam nici un fel de contact. Si cand a fost redactor la Electrecord, ii recomanda pentru disc pe aia care-i dorea ea (se zice ca era tare ciubucara), nu pe cine era interesant sau la moda. La Trio Expres le-a facut nenumarate discuri, de exemplu, iar la Venus, cand era pe prim plan, n-a scos nici macar un disc de ala mic, single.

            Il stii pe Octavian Ursulescu? El a prezentat mult timp diferite spectacole si festivaluri si scrie mereu cronici muzicale prin reviste, Ei bine, el are fise la fiecare interpret sau trupa, ca atunci cand prezinta sa nu zica doar "si acum va urma...". Daca el scria dictionarul, da, ca tot stie tot despre toti, dar tanti asta Dina Cocea de... 114 ani si 180 Kg. nu stiu cat mai are contact cu realitatea. Stii vorba aia ca "nu se potriveste baba cu boxul sau porcul cu portocalele".

 

Lidia (email) :

            Corect si la obiect noua noastra basista. Dar sa continuam. Deci s-a dus si sfarsitul de sezon estival '75.  Ne-am intors la Bucuresti in noua formula. Din nou repetitii, turnee. Aparuse un nou val... rock simfonic , in masuri compuse, rock progresiv. Auzisem deja “Tommy” si “Quadrophenia” a lui “The Who”, “Dark Side Of The Moon” a lui Pink Floyd. Se schimbase si costumatia trupelor... nu mai tinea sa apari in tricou si blugi, costumatia trebuia sa fie adecvata la muzica pe care o cantai.

 

Vivi (email) :

            Va apucaserati toate de compus, minus eu care preferam sa raman un bun instrumentist executant. Tu chiar facusei un inceput de opera rock “Pestera Muierii”, iar Anca, ”Cultul Zburatorului”.

 

Lidia (email) :

            Cu “Pestera Muierii” a fost o istorie intreaga. Pestera se afla undeva pe raza teritoriala a comunei Baia de Fier in judetul Gorj. Noi eram in turneu la olteni, Craiova, Tg.Jiu, Slatina... nu stiu cui i-a venit ideea si am mers tot autobuzul sa vedem pestera... era prima data in viata mea cand am vazut o... pestera. Era  intradevar un monument al naturii, din paleolitic,  de mai bine de 50.000 de ani si se numea asa din cauza ca acolo se ascundeau femeile si copiii  alergati de barbari.

            Patrunzand in pestera, iti inspira o atmosfera de mister ca intr-un muzeu al naturii. Stalactitele si stalagmitele, coloanele care te inconjurau aveau denumiri ca “Domul Mare”, “Altarul“, “Cadana”, “Sala Minunilor” etc. “Cadana“ era poate cea mai frumoasa, un altorelief de 3 metri inaltime colorat in ocru, “Sala Minunilor” era  in portocaliu pastelat. Eu am fost asa de impresionata incat am vrut sa transpun in muzica tot ce-am vazut.

            Asa s-a nascut un fel de suita muzicala “Pestera Muierii. Anca incepuse si ea cu “Cultul Zburatorului” inspirata de versurile lui Ioan Alexandru.. De fapt ne apucasem cu incrancenare sa compunem sa fim in pas cu noul val ce aparuse. Costumele erau mai adecvate pentru Zburatorul Ancai decat pentru Pestera mea. “Coarnele“ Ancai erau de fapt niste beculete racordate la o baterie legata la ceafa... cand venea momentul culminant al cantecului Anca le aprindea manual scotocind prin par sa gaseasca butonul... au fost momente de ras cu lacrimi, pentru ca de multe ori se consuma bateria sau pur si simplu nu se aprindeau, bateria nefacand fata la 12 beculete.

            Cert este ca  eram foarte patrunse si serioase in ceea ce faceam, dar momentele acelea pur si simplu ne terminau de ras. Aveam in spatele scenei, chiar in spatele meu niste aripi mari din carton si poleiala pe care baietii de culise le miscau trase de franghie... normal ca si aripile, la cat de plapande erau facute, si de vai de mama lor, s-au desprins la un moment dat si mi-au cazut in cap. In sfarsit, ni se dusese buhul cu costumatia noastra, si cu incidentele intamplate chiar pe scena. Mai toate ziarele cu rubrici muzicale scriau despre noi. Aveam afise personale la toate concertele.

            Am mai facut ceva turnee pana-n primavara... ne-a mers bine un timp, dupa care a inceput sa fie din ce in ce mai rau... situatia in tara incepuse sa se degradeze vertiginos. Economia de curent electric, economia la mancare si caldura si multe alte “economii” dictate de pacaliciul ala care se alfa la conducere. La Sectia de Militie 1, pur si simplu am cantat pentru mancare, ne-au platit in produse, branza, salam, paine, iar Revelionul studentesc '75-'76  de la  cantina Grozavesti tot pe mancare l-am cantat. Litoralul ramasese singurul loc unde se mai putea canta cat de cat cu adevarat. Noul sezon estival era marea noastra asteptare.

            Pe 1 Iunie eram deja instalate si gata de cantare la acelasi restaurant “ Tomis “ din Mamaia.

            Dar parca nu mai era la fel ca in ceilalti ani. Restrictiile erau din ce in ce mai dure. Cantatul in engleza sau in ori ce alta limba straina era definitiv interzis. Cel putin noi am avut mari probleme cu textele... in primul rand ca rock-ul si blues-ul sunau cel mai bine in limba lor de bastina... ne-am chinuit rau de tot sa punem un text romanesc care cat de cat sa semene... plus de-asta chiar si cu textele romanesti erau cenzurate, si ni se impunau cuvinte care trebuiau spuse si care nu trebuiau spuse.

            “Dorinta”, de exemplu, varianta originala a fost in engleza, textul a fost compus fortat in limba romana. Ne-am chinuit capetele sa gasim unul care sa se potriveasca cat de cat. Anca s-a gandit sa puna un text care sa ne reprezinte pe noi “Catena” deci in text era vorba de "Catena" care insemna lant, in latina...  adica de-aia ne numeam noi "Catena" ca eram unite ca intr-un lant si asta povesteam in cantec. Nu ne-au permis textul cu "lant" ca, era cuvant ce nu dadea bine pentru societatea noastra socialista, textul era interpretat precum ca : "adica ce... va pune cineva in lanturi"?  De parca nu toata tara era in "lanturi”. Deci cantecul nu avea de loc o conotatie politica si nici o legatura cu inlantuirea, asta o nascocisera ei. Erau atat de cretini ca nici macar cuvantul “catena” nu stiau ca vine din limba latina, le-am zis noi si astfel  n-au taiat cuvantul, erau de acord ca suntem de ginte latina, de asemenea refrenul l-au lasat cantat in, turceste, ( o pa, tina, tina nai) avand in vedere ca turcii erau natiune conlocuitoare si considerau ca prin refrenul asta demonstram  ca nu se facea ura de nationalitate in Romania. “ No Comment”!!!

              Existau deja securisti care controlau toate  terasele si restaurantele pentru a-i vana pe cei care calcau decretul. Intrau inoportun, se asezau la masa, si cu urechile palnie stateau la panda. Trupele care cantam, ii pandeam si noi ... se cunosteau de la o posta in costumele clasice cu cravata. Cum ii zaream la intrare, textul cantecului era  improvizat  brusc in romaneste. Cantam cu spaima si cu ochii pe usa. Daca te prindeau, plecai imediat de pe litoral si  erai si dat in consemn. Veneau turisti straini care ne cereau rock, blues... nu puteam canta daca “ tovarasii” erau la masa. Ne scuzam fata de straini si-i chemam a 2-a zi sa le cantam in speranta ca poate atunci nu aveam control.

            Totusi exista un spectacol pe litoral in care se canta in limbi straine, era “Cenaclul Flacara” a lui Adrian Paunescu. Acolo se putea canta, folkistii si trupele sub aripa ocrotitoare a lui Paunescu nu aveau probleme. Cine era in  cenaclul lui era bine pus, dar pentru noi , a fost o vara dezastru. Pentru mine cel putin care mi se cam facuse lehamite de tot.

            Atunci mi-a venit primul gand sa plec definitiv din tara. De fapt si Anca ne visa pe toate langa ea cantand... afara. Ea ne spunea mereu: “fetelor, maritati-va si plecam toate din tara. Facem trupa “Catena“ in Occident, unde-o fi numai aici nu, ca nu se mai poate.” Incepuse sa-mi umble ochii stanga, dreapta, Vivi nu era preocupata de asa ceva, ea era de putin timp in trupa deci, nu crescuse impreuna cu noi, cum s-ar spune. Ortansa deja cunoscuse un neamt cu o vara in urma, de fapt Anca il gasise si din vorba in vorba i-a propus neamtului s-o ia pe Ortansa de nevasta, casatorie de convenienta ca sa poata iesi din tara. Neamtul chiar a acceptat si au depus actele.   

           

Lidia (email) :

            Mda... asa a fost, deci ramasesem numai eu. Sincera sa fiu nu prea ma pricepeam sa agat straini sa le fac capul mare cu casatoria. De cunoscut ii cunosteam ca era destul de populat litoralul cu ei. Treaba era ca nu stiam cum sa abordez problema.

            Intr-o seara Anca imi zice: “ bai Lidio, ala de sta la masa noastra, asa mai retras, vine de vreo cateva seri si, n-are mutra de roman. O veni el pentru careva dintre noi, ia ia-te tu de el! Vezi pentru cine vine, poate o fi pentru tine!”. M-am uitat eu mai bine, nici nu-l observasem pana atunci, si chiar ca nu arata a samaritean asa alb la fata , blond, pletos si cu ochi albastri. In pauza l-am luat la intrebari in engleza invatata in scoala, adica: “Salut, de unde esti, cum te cheama, si ce cauti la masa formatiei“. Sunt neamt, din blocul de west, sunt in vacanta, vin la voi pentru ca imi place trupa, imi place mai ales de tine cum bati la tobe” - a zis el. “Aha!” am zis eu, pai stai        sa-ti explic eu cum e cu “Catena” si cu mine.

            I-am povestit tot, de-a fir a par inclusiv intentia noastra de a pleca din tara, si care ar fi modalitatea legala, i-am povestit si a 2-a zi, si a 3-a si  tot asa pana cand intr-o seara i-am trantit-o : “ Will you merry me?”. L-a bufnit rasul si a zis “ Yes”, numai ca nu stia cum sa procedeze. I-am zis ca stiu si l-am invitat la Ambasada RFG sa faca cerere de casatorie catre statul roman. Asa era procedura, pana si casatoriile erau controlate.Toata treaba asta s-a intamplat intr-o Sambata seara si urma ca Luni de dimineata sa mearga cu mine la ambasada.

            Numai ca, in seara aia s-a intamplat, beleaua. Baietii de securisti au venit in control. Noi i-am observat de la intrare si incepusem sa cantam un blues instrumental. Dar tot in seara aceea au sosit cu mare chef si veselie niste prieteni ai sotului Ancai vreo 4 venezueleni care s-au asezat tot la masa formatiei, chiar in ochii securistilor. Noi nu ne-am gandit ca vom pati ceva mizand pe faptul ca Anca era inca maritata cu Henry, deci intr-un fel ea avea voie iar noi pe langa ea.

            Dupa program am tras un chef de pomina cu venezuelenii si cu neamtul meu, ba mai mult, fetele s-au dus si cu ei sa continue cheful la restaurant “ Riviera”. Eu am preferat sa ma duc sa-mi vizitez un coleg de tobe, Paul Binder, care avea alt chef dupa cantare, la alt resaturant unde s-a tinut pana dimineata. A 2-a zi am plecat cu Paul la Constanta sa ridice nu stiu ce pachet de la aeroport.

            Pe la 10 dimineata, am ajuns la hotel “Miorita” unde am gasit un bilet in usa:” Lidio, vino la militie, ca daca tu nu vii, nu ne da drumul la niciuna, Anca”. Am ramas pur si simplu nauca, nu intelegeam nimic, de ce erau ele la politie si de trebuia sa ma duc eu sa le scap. Am intrebat la receptie si am aflat ca de fapt le ridicasera pe toate de la 8 dimineata. Normal ca m-am grabit sa  ma duc la sectia de Militie din Mamaia.

            Pe drum m-am intalnit cu Harald, neamtul meu vesel nevoie mare pentru ce mare chestie avea el sa faca, se va insura cu mine si ma va salva din comunism. Treaba e ca Harald era un hippy convins, facuse demonstratii impotriva razboiului din Vietnam, luase si bataie de la politie, iar insuratul cu mine era pentru el o mare fapta de eroism in virtutea principiilor hippy in care libertatea era pe primul plan. L-am luat eu de-o parte si i-am zis: ”mai baiatule, ia-o usor, deocamdata fetele sunt la militie, nu stiu de ce dar trebuie sa merg si eu”. Harald, saritor  nevoie mare imediat s-a oferit sa mearga si el, sa stie el de ce, si cum!... Asta-mi mai lipsea... sa merg cu el de mana in gura sacalilor. L-am oprit pe faleza in fata sectiei si i-am zis sa ne astepte ca eu cred ca e o gresala, si iesim noi de-acolo.

            Am intrat eu speriata pe poarta, ma trecuse toate apele, de-abia paseam. M-au inhatat de la intrare, si m-au bagat intr-o camera cu o masa, un scaun, o hartie si un pix. Mi-au spus sa iau loc! Nu era nimeni, am asteptat cam o jumate de ora, ma tot uitam la hartia aia, banuiam ca e vorba de vreo declaratie, nu stiam ce sa fac, sa incep s-o scriu? Si ce sa scriu? Ce sa declar? In sfarsit apare un securist care m-a luat scurt: ” - Stii de ce esti aici?” “ - Nu! (zic eu uimita!)” “- Dar fetele stii de ce sunt aici?” “- Chiar, (zic eu), de ce?” “- Pune mana si da o declaratie de ceea ce s-a intamplat aseara la program. Dar scrii tot, absolut tot, pana cand ati plecat din restaurant, pana azi la ora la care esti aici”.

            M-am apucat eu sa scriu cu sarg, eram transpirata toata, imi tremura pixul in mana si picioarele. Am scris tot ce-a fost, cum am cantat, cum au venit venezuelenii si neamtu, cum am stat la un sprit cu ei, cum am plecat eu la colegul Paul si de-acolo la Constanta a 2-a zi. Am iscalit si m-am oprit. El se uita la mine, isi aprinde o tigara si se apuca de citit. Pe la mijlocul pagini se opreste si ma intreba: “Adica vrei sa spui ca nu ati cantat instrumental in limbi straine?“. Ei la treaba asta, eu am ramas fara replica, iar in secunda urmatoare am realizat ca pentru el  daca nu era hora, si era blues insemna “instrumental in limbi straine”. Era totul asa hilar incat nu am putut raspunde decat ca eu bat toba, eu nu cant. El mai citeste ce mai citeste dupa imi ma intreaba calm si insinuant: “- Si vrei sa spui ca nu ai intretinut relatii sexuale cu strainii in vederea obtinerii de avantaje materiale, articolul 21 aliniat B si ati imbolnavit tot litoralul de boli venerice!? Si ridica-te in picioare cand vorbesc cu tine!” “- Nu! ( zic eu ridicandu-ma ca la armata) cand sa le intretin, ca am plecat  la colegul Paul”.

            O secunda mai tarziu, m-am trezit izbindu-ma de perete... ma luase prin surprindere, mi-a trazinit o palma asa de grea, parca era o lopata. Declara imediat aici ca ai intretinut relatii sexuale conform articolului 21! Daca nu scrii aceasta declaratie, am o gramada de pungasi in arest care pot declara oricand ca s-au imbolnavit de la tine numai ca sa le dau drumul.

            A inceput sa-mi dicteze cuvant cu cuvant ce sa declar. Normal ca eram in stare sa declar tot ce vroia dupa asa o palma ca nu-mi mai trebuia a 2-a ca sa pricep. Asa ca am scris: “Subsemnata, etc, declar pe propria-mi raspundere ca am intretinut relatii sexuale in vederea obtinerii de avantaje materiale si am inbolnavit tot litoralul de boli venerice” si am iscalit. Ce era sa fac? Trebuia sa ies de acolo ca mi-era frica de bataie mai ales ca nenorocitul avea aceleasi declaratii fortate de la toate fetele. Chiar Virico!  Tu ce-ti aduci aminte?

           

Vivi (email) :

            Lado, eu in seara, aia dupa program fusesem la cinematograf la Albatros, cu Ortansa cred, asa ca pe noi  a 2-a zi, ne-a luat ca din oala, habar nu aveam despre ce e vorba. Cand am fost la politie m-au intrebat ceva despre care habar n-aveam, le-am spus ca n-am participat la asa ceva, ca am fost la film, dar o tineau una si buna. Ne-au tinut cateva ore si apoi ne-au dat drumul, dar a trebuit sa platim o amenda la politia din Constanta (?) si nu stiu pentru ce anume. Relatii cu strainii...? Nu mai stiu, oricum eu eram cazuta din luna in subiect pentru ca nu fusesem de fata la episodul pe care-l invocau ei. De bataie nu-mi aduc aminte de nici o culoare. Doar de amenda. Am incercat acolo sa spunem ca e abuz, ca tra, la, la... Nu ne baga nimeni in seama, eu nu stiam ce as putea face ca sa o contest asa ca ....am platit-o, desi asta insemna ca recunosc ca ce am scris acolo e adevarat, dar cu cine sa discuti? Asa ca am platit si gata. Mai imi aduc  aminte de un episod amuzant, acuma, ca atunci  era groasa rau. Cand a racnit militianul la Ortansa: “ Ridica-te in picioare cand vorbesc cu tine!”. Ortansa a replicat imediat sarind de pe scaun: ”Sa traiti, chiar asta am si vrut sa fac!”. Asta a fost, am platit o amenda si n-am stiut pentru ce!

 

Lidia (email) :

            Amenda am platit-o pentru prostitutie, Elviro, tin foarte bine minte, am platit fiecare 1500 lei... altfel ne promisesera ca... insula ne mananca daca nu platim... insula aia de pe lacul Siutghiol (acum nu am mai vazut-o, au scufundat-o) unde era puscaria de femei... ne promisesera 6 luni parnaie pentru prostitutie daca nu platim. Ne-au dat si afara de la carciuma, ne-au trimis acasa... mai erau 3 saptamani pana se termine sezonul.

 

Vivi (email) :

            Mda... asa a fost.. am mai cantat programul din seara aceea si... ne-am trezit cu unii iesind din tufisuri... au zis ca am cantat piese cu text strain asa ca ei fiind de la ARIA au placerea sa ne suspende atestatele si sa ne dea afara de la carciuma. Am am plecat care-ncotro..  Am stat cam doua saptamini pe tusa dupa care ne-am intors ca te-ai dus tu la Paunescu la redactie sa ceri ajutor, dar deja trecuse de mijlocul verii si se "'rãcise locul", adica lumea nu mai venea acolo pentru ca stia ca noi am plecat.

 

 Lidia (email) :

            Am fost la Paunescu la redactie....chiar la el in birou. I-am spus toata tarasenia... s-a aratat foarte revoltat. A zis: “ Cum adica? La mine in cenaclu se canta in toate limbile, ce-i asta?“ m-a rugat sa astept afara si a pus mana pe telefon. Nu stiu unde a sunat si ce a spus dar dupa o jumate de ora m-a cheamat si mi-a spus: “Puteti sa va intoarceti la program“. Dupa aia a primit Anca telefon de la ARIA Constanta si au anuntat-o ca putem sa continuam programul la “Tomis”. Deci era clar mana  lui Paunescu si-l pomenesc si acum pentru gestul care l-a facut.

            Ne-am intors la program dar, asa cum spune  si Vivi  “se racise locul”. Nu stia nimeni ca ne vom intoarce. Am mai cantat o saptamana si, am plecat acasa. Eu reusisem sa depun actele  de casatorie cu neamtul, dupa ce i-am povestit tarasenia cu bataia, a fost si mai hotarat sa faca gestul. Am mai facut ceva turnee, revelionul '76-77 tot la Grozavesti la studenti l-am cantat. Dupa aia a venit cutremurul din  4 Martie...

 

Anca (email) :

            Nu-mi  mai aduce aminte Lidio!. Eram cu Florin Ochescu, cantasem ceva impreuna la chitara dupa care ne-am apucat sa jucam table. Cand a inceput sa ne clatine, in prima secunda nu mi-am dat seama... dupa aia cand am vazut ca se misca peretii am zis: “ Cutremur!” (cu toate ca nu traisem asa ceva in viata mea) si am vrut sa fug, Ochescu la fel. A sarit mama si ne-a zis “bagati-va in catul usii si stati acolo pana se opreste, unde vreti voi sa fugiti 8 etaje?”. Am inlemnit de frica. Dupa care a inceptat brusc. Ne-am dus la balcon sa vedem ce-i afara si am ramas ca la dentist! Cazuse Scala! Am ramas cu soc multa vreme ca tin minte ca m-am dus la doctor sa-mi dea ceva de spaima. Mi-a dat niste picaturi care le-am luat multa vreme.

 

Lidia (email) :

            Eu am fost putin inconstienta in legatura cu cutremurul. Eram la teatru la “Casandra” se juca “Cocosul de tabla”, pe scena era o schela, cand a  inceput sa ne zgaltaie am crezut ca face parte din spectacol si va cadea schela... dupa aia au inceput toti sa fuga si, am crezut ca au venit  tancurile rusesti... tarziu mi-am dat seama ca e cutremur cand am auzit oamenii strigand. N-am avut nici un soc, si bine mi-a fost pentru mai tarziu ca nu  mi-au trebuit picaturi.

            Nu mai imi aduc aminte nimic in legatura cu cantarile de pana-n vara... am intrebat fetele dar fara succes, asa ca vara lui 1977 am cantat-o la  restaurant “Romanta“ in Neptun, sef de sala nea Mitu. Sunam bine cu Vivi dar parca... nu mai era ca inainte. Anca urma sa plece in August catre alte zari... se hotarase sa plece la Henry, nu mai suporta situatia nasoala mai ales cu formatiile din tara. “Phoenix” deja o stersesera in Germania, am citit despre fuga lor ajutata de Covaci din ziare.

            Vara '77, a fost foarte trista, s-a lasat si cu bataie intre noi. S-a intamplat ca Ortansa, cum ii statea in caracter nu stia cum s-o stearga de la program si sa ne lase sa cantam numai noi ca oricum salariul il primea. De data asta gasise motiv ca i-a venit ciclul, se simtea rau si nu putea sa sufle in flaut. N-a indraznit sa-i spuna Ancai ca stia ce-o asteapta, asa ca pur si simplu a disparut de la program in camera. Anca nu a stiut nimic pana cand sa incepem si cand i-am spus a fost prea tarziu sa mai ia vreo atitudine.

            Am inceput fara Ortansa iar dupa trei sferturi de ora de sunat gol, Anca imi zice luandu-si picaturile recomandate de doctor: “Lidio, hai cu mine ca avem de discutat cu Ortansa”. Eu am vazut-o ca fierbea de furie si cam  banuiam ca se lasa cu bataie asa ca am intrebat-o: “Sa-mi iau si betele de toba?“. Ea a zis ca nu, dar eu tot le-am luat! Vivi n-a vrut sa ia parte la discutie, a zis: “Fetelor asta-i treaba voastra, eu sunt de putin timp in trupa, nu ma bag” si si-a luat andrelele sa crosteze chiloti.

            In camera, Ortansa intinsa pe pat, gemand de cum ne-a vazut intrand. Ca niciodata, Anca cea calma care nu indraznea nici macar sa spuna ceva mai raspicat de teama sa nu jigneasca pe cineva, s-a repezit brusc la ea si a zmuls-o din pat sa mearga la cantare. Ortansa  s-a trantit pe jos si a inceput sa urle: ”Aoleu mamicule, sariti ca ma omoara!”. Eu am pus mana mai cu putere pe bete si am inceput s-o altoiesc peste fund. Ortansa urla si mai tare dar nu se lasa luata de jos. Anca a inceput s-o muste de cap ca sa se ridice. (Ce i-o fi venit s-o muste taman de cap, habar n-am!).

            La un moment dat pe usa intra... Doina, o ilustra necunoscuta, prietena a Ortansei chipurile, care a inceput si aia sa zbiere: “Cum indrazniti s-o bateti pe buna mea prietena?”. Eu, parca atat am asteptat... am zis: “Da' tu ce te bagi fa... tu cine esti? Aici avem sedinta de formatie, iesi in mortii ma-tii afara!” si am aruncat cu un pahar dupa ea. Tipa  s-a ferit si a aruncat si ea cu alt pahar dupa mine... m-am ferit si eu, a inceput si Anca, Ortansa continua sa urle si totul era ca in “Cu mainile curate” a lui Sergiu Nicolaescu.

            M-am repezit in gatul ei, si i-am tras o directa de stanga de am izbit-o cu capul de perete... m-am speriat de ce forta am putut sa am... cred ca ii sparsesem arcada, ii curgea sange... o atinsesem cu inelul de pe deget ce-l purtam ca sa fiu ca Ringo Star. M-am linistit brusc, cand am vazut sangele si ochiul vanat... eu nu suport sa vad sange, plus ca ma durea si mana, degetul mare se umflase cat un cartof... n-am stiut sa tin pumnul si mi l-am dat peste cap... nu prea sunt batausa de felul meu.

            Au venit de la Receptie sa vada ce se intampla de se auzeau numai pahare sparte de pereti. Le-am raspuns de la usa ca e o sedinta de trupa. Ne-am linistit brusc. Ortansa isi punea vata cu spirt la cap peste muscaturile care incepusera sa se umfle. Eu am luat-o pe Doina si am mers la policlinica... doctorul s-a uitat cam ciudat la noi... i-am spus acelasi lucru, ca am avut sedinta de trupa iar ea a intrat din greseala la sedinta. Ne-a reparat pe amindoua, ea cu leucoplast, eu cu atela la deget.

            Programul nu l-am mai sustinut in seara aceea ca... nu mai eram in stare. Anca plina de nervi luand picaturi, Ortansa cu capul in vata cu spirt, eu cu mana atarnata de gat. I-am cerut voie de la nea Mitu ca nu mai putem continua programul... nici nu cred ca a inteles bine ce vroiam... era cleste de beat si m-a intrebat doar pe mine: ”Dar umflaturile alea de pe piept cine ti le-a facut?”. N-am mai comentat... ne-am impacat si alt incident nu a mai fost.

            Pe la mijlocul lui August, Anca ne-a anuntat ca pleaca la Henry.. a fost cel mai trist “mijloc” din viata mea. “Catena“ urma sa nu mai existe... nu stiu care a fost impactul pentru celelalte fete, mai putin Vivi care oricum era mai noua in trupa, dar pentru mine parca se coborase cerul... urma sa-mi caut alta trupa, sa merg in “Bursa”,  la teatrul Tanase, locul unde se adunau toti muzicantii in cautare de formatii, sau in Cismigiu la “Bursa Neagra”, plina de tigani, nu stiam daca sa continui cu rock-ul sau sa ma apuc de restaurant si lautarie... trebuia sa supravietuiesc intr-un fel.

            Anca ne promisese mie si Ortansei ca vom continua trupa... ca o s-o scoata si pe Ortansa din tara... nici ea nu stia bine cum si unde? In Venezuela? Mie imi suna foarte confuz.

            Au trecut ceva luni bune dupa plecarea Ancai, Ortansa isi gasise sa cante cu “ Roata” lui Chifiriuc... eu... pe unde apucam, chiar si cu lautari. Muzicantii plecau pe ruptelea din tara mai ales dupa fuga Phoenix-ilor... vorba lui Covaci: “Romanul cand pleaca de-acasa nu se mai poate opri”.

            Prin vara lui '78 ne-am trezit cu telefon de la Anca... era in  Germania. Nu se mai intelesese cu Henry si era in divort, se mutase la... “Phoenix” care locuiau in Bramsche care nici macar comuna nu era, era un sat prapadit mai spre varful tarii. Zicea ea ca acolo vom continua trupa.... Eu asteptam aprobarea de casatorie cu neamtul meu, iar Ortansei ii gasise ea un alt neamt care aceptase sa se insoare cu conditia sa-i plateasca biletul de avion si sederea. A platit biata Anca, nu avea de ales!

            Ca un facut, mie si Ortansei ne-a iesit aprobarea in acelasi an, 1979, cu toate ca ea depusese actele doar cu un an in urma iar perioada de asteptare era cam de 3 ani. Intre timp eu pierdusem legatura cu Harald, nu mai stiam nimic de el iar aprobarea  venise... de unde sa-l iau sa vina sa ne casatorim? Am rugat-o pe Anca sa-l caute... Ce idiotenie! Atunci nu-mi dadeam seama  dar acum? Germania e mare! Cum sa-l caute si unde din moment ce disparuse de la adresa pe care o stiam in Heidelberg? Nu cunosteam nici un prieten de-al lui sau vreo cunostiinta comuna... eram intr-o ceata totala.

            Tot Anca a cautat cu disperare printre muzicanti nemti,intr-un fel la brodeala... a avut (sau am avut) un noroc chior sa dea de unul de canta la bas si care locuise in Heidelberg... il stia pe Harald... ii era prieten. Asa am aflat ca e in Franta, la Toulouse. I-a scris Anca si a spus ca vine cu conditia sa-i plateasca biletul de avion. Ne-am casatorit in 3 zile cu intelegerea ca in Germania nu voi apela niciodata la ajutorul lui. Mi-am respectat promisiunea cu sfintenie cu toate ca am avut momente cand chiar aveam nevoie de ajutorul unui autohton. Nimeni nu va stii cat de greu e intr-o tara straina decat daca o simte pe propria lui piele.

            Am plecat prin Octombrie 1979, eu si Ortansa cu acelasi avion spre Berlinul de Vest de unde urma sa vina Anca sa ne ia cu directia Bramsche. Zborul de 2 ore parca fusese ca o eliberare definitiva, nu stiam ce ma asteapta si nici nu-mi dadeam seama de impactul care urma... veneam intr-o tara straina, nu cunosteam decat doua vorbe in germana, “ zoll” si “Zug” (vama si tren)... mentalitate diferita dar mai ales ostilitate fata de cei din blocul de Est, cuvant care, cu ocazia aceia intrase in vocabularul meu.

            Cand am ajuns seara in Berlin si am vazut atatea firme luminoase si tot felul de beculete care sclipeau am crezut ca e vreun Carnaval... ma dureau ochii de atata lumina... ma uitam muta de mirare ca omul care n-a iesit niciodata din tara... din griul  si intunericul ala unde s-a nascut. In sfarsit.

            Anca a venit sa ne ia cu masina. Linden str. 10, Bramsche, asta era urmatoarea destinatie. Statea intr-un bloc scund cu 2 nivele si  8 apartamente. Phoenix nu mai locuiau acolo  asa ca Anca platise chiria pentru cele 2 camere unde locuisera ei ca sa stam noi. Avea vise marete cu noi, nu si eu... nu mi se parea ca se vor indeplini... ma afecta foarte mult ostilitatea celor din jur, nu ma refer la cei cativa muzicanti pe care-i stia Anca, ci la oamenii de rand, cei de pe strada, ne miroseau de la o posta ca nu suntem de-ai lor si... cam de unde veneam. Cred ca se citea ...foamea, fuga la disperare pe chipul nostru sau cel putin al meu.

            Nemtii nu prea agreaza sa le vina cineva pe cap chiar daca nu sunt implicati direct. Privirea lor de sus, atitudinea la modul “Aha, vii din blocul comunist, Ceausescu!” pentru mine era un dezastru. Anca nu baga de seama, Ortansa inconstienta ca intotdeauna... eu am fost mai  sensibila... asa de sensibila ca dupa o luna am vrut sa vin acasa. Anca cumparase tobe pentru mine, incepusem chiar sa repetam intr-o magazie unde platea 30 de marci pe luna chirie. Am gasit si un basist, nu mai stiu cum il chema dar eu il poreclisem Puiu, ca avea fata de bleg si tragea intr-una la marihuana. Nu-mi placea de loc individul... dormea pe bas, nici nu ma intelegeam cu el macar in engleza de balta care o stiam, era tot timpul “afumat” si ametit. Cand mergea, parca pasea pe... oua.

            Am facut cateva repetitii asa, in dorul lelii... nu mai era ce-a fost, mie nu-mi placea de loc unde sunt, ma chinuia si frigul, frig al dracu de Nordul Germaniei si nici limba nu vroiam s-o invat ca...  eu de fapt vroiam America. Multe discutii inutile cu Anca... avea si ea dreptate... ”Cum dracu Lidio vrei sa te scot eu in America”?  I-am zis atunci ca vreau acasa, ca nu-mi mai trebuie nici o Catena... au inceput presiuni din partea ei, explicatii, promisiuni de mai bine dar, tot degeaba.

            Socul cu Germania a fost asa de puternic incat “acasa” mi se parea salvarea. Dupa 2 luni am primit ajutor de somaj, 1400 de marci, cam 700 pe luna. Pe vremea aceea se mai acorda asa ceva pentru “auslanderi” cum ne numeam toti veniti din blocul de Est. Ceilalti din Vest care un erau fugiti se numeau “fremden”, pe undeva tot straini inseamana dar cu o alta...rezonanta.

            In sfarsit, intr-o seara, m-am decis brusc sa-mi iau talpasita si sa plec acasa. Era ziua de nastere a lui Tandarica, si-o serba in carciuma de la parterul blocului unde stateam. Chef mare cu macheala si purcel de lapte fript. Am  stat eu vreo 2 ore dupa care, fara sa zic nimic am plecat la gara sa-mi iau bilet directia Bucuresti. In urma amenintarilor Ancai ca-mi va sechestra pasaportul, l-am luat si l-am ingropat in pamant sub un copac tot de langa gara.

            Dimineata la 6, am tulit-o pe furis cu 2 valize grele de am crezut ca nu mai ajung. Nu m-a simtit nimeni, erau toti in somnul ala de dupa betie. Vai de capul meu cum am ajuns acasa! Am schimbat 5 trenuri de nici nu mai stiu cum m-am descurcat cu germana mea  lipsa, dar asta e alta poveste si nu are legatura cu Catena.

            Acasa am intrat tobosara in orchestra Circului. Am mai fost in vizita la Anca in '83, dupa care, in '87 sotul de convenienta m-a anuntat ca vrea sa divorteze si ca daca nu vreau sa raman iar fara drept de iesire din tara sa vin in Germania.

            Am plecat iar la disperare ca nu aveam de ales, nu vroiam sa-mi pierd libertatea de a calatori. Deci in Aprilie '87 iar am ajuns in Germania si... tot la Anca, de data asta in Hannover la noul ei domiciliu. Avea alta trupa de fete de-i zicea “ Rosy Vista” am vrut sa intru la  tobe dar... nu se facea sa se lipseaca de Martina numai in virtutea prieteniei noastre. Am inceput sa lucrez la negru si sa caut sa ma marit din nou, alta solutie nu era ca sa raman in Germania si sa capat drept de munca. Dupa divort trebuia sa parasesc tara ca... divortul nu reprezenta motiv politic pentru azil.

            Am dat anunt matrimonial intr-un ziar care aparea si in State, eu tot acolo trageam. Am gasit pe cineva in California numai ca Ambasada Americana nu mi-a dat viza de logodna pe acelasi motiv. Faceam parte din blocul de Est si nu eram eu prea convingatoare ca nu fac alta casatorie de convenienta. La Ambasada americana m-a dus cu masina Michael Hartmann, un prieten al unul alt neamt care statea cu noi in comun si care auzind istoria mea cu gonitul din Germania s-a oferit el sa ma ia de nevasta ca sa ma ajute. Asa am reusit sa raman.

            Prin 1991, eu locuiam la Bremen cu Michael, si ma trezesc cu un telefon de la Paunita precum ca ea se afla in Germania la Essen si ca a vorbit si cu Anca si Ortansa sa ne vedem. Ne-am intalnit, ne-am chefuit ca de reverede, Paunita venise sa-si ia niste PA – uri pentru nu stiu ce formatie a ei din tara. Cauta preturi mai rezonabile si atata am povestit de preturi, atata de chefuite eram ca pana la urma Ancai i-a venit ideea sa refacem trupa “Catena” sub alt nume “ Big Mama and the kids” avand in vedere gabaritul Paunitei. Am si pus-o in aplicare si dupa o saptamana m-am mutat cu Paunita la Anca in apartamentul ei cu 4 camere unde mai locuiau alti 2 nemti.

            A fost o perioada foarte misto, repetam zilnic, pe Ortansa o mutasem obligat fortat pe bas ca... nu se mai purta saxofon la rock. Anca a mai gasit o nemtoaica pe chitara ritmica si... suna trupa destul de bine. Am reusit chiar sa cantam live la un post de TV, “ WDR3”, intr-o emisiune  despre ... lumea a-3-a, noi intrand cu cantecul nostru dupa... Bangladesh. A iesit foarte bine. Dupa aia a urmat o perioada de stagnare, Michael a refuzat sa-mi mai plateasca drumul si sederea mea in Hannover plus ca el nu credea ca vom reusi ceva. A trebuit sa ma intorc la Bremen si sa-mi gasesc o slujba, fara sa mai pot repeta cu ele. “ Big Mama and the kids” a mai dainuit ceva vreme. Ceea ce stiu eu de la Anca este ca incepusera sa aibe turnee, problema era ca Paunita care avea peste 130 Kg nu putea sa sustina un concert de 45 de minute, ii trebuia antrenament si vocal si fizic ceea ce, ea  nu era  in stare de asa ceva.

 

 

            Asta-i povestea “Catenei”. Pacat ca ne-am nascut unde ne-am nascut, poate in alt colt de lume am fi avut alta soarta. Anca locuieste in continuare in Germania, are Studioul ei, are “Rock birou”  un fel de scoala de  format trupe. Paunita e tot in Germania, canta intr-o trupa de gospel si colinda bisericile. Ortansa  a ramas in Germania dar nu mai stiu nimic de ea, basistele noastre  Carmen, Emilia (n.n. Intre timp, fosta basista Emilia Cirstoiu Ionescu, a încetat din viata, pe 27 ianuarie 2009, fiind bolnava de cancer) si Vivi au ramas in tara si-si duc viata obisnuita de ...acasa. Eu am ajuns in sfarsit unde am visat timp de 36 de ani, in America, in California la o suta si ceva de Km de San Francisco, leaganul miscarii hippy. Continui sa profesez, si voi bate tobele toata viata, acum am tobe “Ludwig”  pe care tot de 36 de ani le-am dorit. Oare ce-ar fi fost daca ne-am fi nascut in America?  Nu mai conteaza! 

               

                THERE ARE TWO THINGS YOU MUST HAVE TO LIVE A HAPPY LIFE. ONE IS MUSIC, THE OTHER IS NOT!