DAN ANDREI ALDEA

DAN ANDREI ALDEA                                                               10 AUGUST 2000

Rep:   De unde a apărut pasiunea ta pentru muzica rock, ştiind ca ai avut parte de o educaţie "clasică" ?

D.A.: Hm...Amintiri din copilãrie de Ion Creangã: nu ştiu alţii cum sînt, dar eu eram copil, la şcoala de muzicã, studiam vioara cu voioşie şi credeam orbeşte ce-mi spuneau profesorii mei. La un moment dat, prin clasa zecea, am început sã-mi pun întrebãri mai serioase despre muzicã; întrebarea cea mai gravã era dacã muzica simfonicã este viabilã sau nu; dacã reflectã ea viaţa, aşa cum o vad eu in jur, sau este ceva ce aparţine trecutului. Aşa am auzit cã mai existã în jur şi alte feluri de muzicã, muzica rock fiind prima care se oferea comparaţiei. De fapt, ascultasem ceva Beatles şi Stones, dar nu eram de loc impresionat. Punctul de "no return" a fost cînd am ascultat pentru prima datã cîntecul "Don´t Bring Me Down", al grupului The Animals. Era ceva atît de urît, încît am ramas cu gura cãscatã şi am decis: ceva atît de frumos n-am mai auzit vreodatã, asta este muzica mea pe care doresc sa o fac de azi înainte. Tot ce a urmat, a fost consecvenţa logicã a acelei decizii. Evident, astãzi gîndesc cu totul altfel, dar ce sã fac? naivã sau nu, a fost decizia mea şi trebuie sã mã împac cu ea.

Rep:   Nu ţi-a fost frică de exmatriculare, ştiind că mulţi dintre studenţii de la Conservator care optau pentru muzica rock au avut de suferit ?

D.A.: Nu, eram prea copil sã-mi pun asemenea probleme. De fapt, am şi fost exmatriculat o datã, dar asta s-a întîmplat din vina mea şi nu din alte motive. Tocmai intrasem la Conservator; eram deja în grupul Sfinx şi m-am hotãrît, dacã tot sînt într-un asemenea grup, sã învaţ sã cînt la ghitarã de-adevãratelea. Mi-am amenajat un pat în sala noastrã de repetiţie, n-am mai dat pe acasã şi nici pe la Conservator; acolo dormeam, mîncam şi tot timpul studiam la ghitarã. Zi şi noapte. Evident, dupã cîteva luni de absenţã, m-au zburat afarã din Conservator şi am revenit dupã un an - dar între timp, cîntam la ghitarã de-adevãratelea :-)

Rep: Care au fost primele trupe româneşti pe care le-ai "descoperit" şi cum ţi s-au părut la o primă audiţie ?

D.A.: Prima trupã româneascã pe care am auzit-o a fost Sincron. Nu ştiu în ce mãsurã era interesantã muzica lor, dar felul cum cînta Sandu Arion la ghitarã era cu siguranţã foarte interesant. Chiar şi azi îl consider interesant. Urmãtoarea trupã pe care-am ascultat-o a fost Olimpic 64 şi am rãmas un fan al lor pînã la desfiinţarea grupului.

Rep: Bibi Ionescu declara cândva că ai învăţat chitara în doar şase luni. Este adevărat ?

D.A.: Nu. Am învãţat ghitara în douã sãptãmîni, prin corespondenţã. Hm...problema nu se pune aşa simplu. Nu uita cã eu veneam de la şcoala de Muzicã, deci aveam o cu totul altã bazã de plecare decît cineva care pleacã de la zero. E ca limbile strãine: cu cît vorbeşti mai multe, pe urmãtoarea o înveţi tot mai uşor. Ceea ce însemnau şase luni pentru mine, nu era acelaşi lucru cu ceea ce însemnau şase luni pentru cineva cu totul strãin de meserie. Mai e adevãrat şi faptul cã am din naştere un anumit IQ - nu prea scãzut - care de obicei ajutã şi el în asemenea ocazii. şi mai depinde ce înţelege fiecare prin "a învãţa". Dacã e sã fiu cinstit, încã mai învãţ ghitara şi acum; şi sper sã n-o învãţ vreodatã complet :-)

Rep: Ce au însemnat pentru tine "experienţele" Dacicus, Memphis şi Cărăbuş ?

D.A.: Foarte mult. Erau primele mele trupe. Erau primele mele semne de independenţã. Ele m-au format uman. Cu mulţi dintre foştii mei colegi din aceste trupe sînt şi acum prieten, dupã atîţia ani. Cînd am intrat la Dacicus, ştiam douã acorduri, Mi major şi La major - şi nu aveam o ghitarã proprie. Tot în acel timp, am fost luat "cu forţa" de marele Micu Lazarovici, profesorul de ghitarã al celebrului Alecu Rãdulescu, şi dus într-un studio de imprimare, dupã principiul "dar o sa fac eu faţã, nea Micule?" - "Ai de ales: sau faci faţã, sau te zbor afarã". N-am avut prea mult de ales, a trebuit sã fac faţã. Aceea a fost prima mea imprimare ca ghitarist. Cum vezi, acele "experienţe" au însemnat enorm pentru mine. Acel gentleman, Micu Lazarovici, a refuzat sã-mi dea vreo lecţie de ghitarã, dar m-a dus în studio, în "groapa cu lei". Aşa erau oamenii pe vremea mea.

Rep: Ce "scule" foloseai la vremea respectivă şi cum au evoluat ele în    timp ?

D.A.: Foloseam scule foarte proaste, şi ele au evoluat în timp devenind mai bune.  Eu eram un copil foarte sãrac. Foarte, foarte sãrac. Prima mea - absolut a mea - ghitarã mi-am facut-o cu mîna mea - evident, ajutat de Bibi Ionescu care mai facuse asemenea obiecte. Cu timpul, am început sã avem instrumente mai bune. Le-am platit în sînge, ca toţi ceilalti din acele vremi. Mi-amintesc de un noroc unic: la un moment dat, pe la începuturi, am fost angajaţi sã cîntãm la un party la Ambasada USA - şi cînd a venit momentul discuţiilor financiare, i-am spus jenaţi ambasadorului: noi nu vrem bani, dar n-ar putea el sã ne ajute sã ne procuram un difuzor de bass? Ambasadorul era om de cuvînt: ne-a ajutat. Peste o lunã, aveam în mînã un loudspeaker JBL, nou-nouţ şi strãlucitor. A fost primul nostru difuzor profesional. Am cîntat toatã trupa, 7 oameni, pentru un difuzor. Aşa erau timpurile pe vremea mea.

Rep: Cum ai găsit Sfinx-ul atât la primul cât şi la cel de-al doilea "contact " cu el?

D.A.: Hm...n-am lipsit din Sfinx decît o scurtã perioadã, deci n-am avut cum sã-i gasesc schimbaţi prea tare.

Rep:  Ce anume te-a determinat sa devii muzician rock profesionist si sa renunti la cariera de violonist ?

D.A.: Cum am mai spus, în naivitatea mea, alegerea era serioasã şi a fost fãcutã din motive artistice. Îmi cãutam propria identitate. La acel moment, credeam cã în muzica rock existã un anume adevãr şi o anume viaţã, pe care nu le mai gãseam - sau credeam cã nu le mai gãsesc - în muzica simfonicã. Între timp, gîndesc cu totul altfel, dar pe atunci aşa credeam.

Rep: Care dintre muzicienii afirmaţi în rock-ul românesc din anii 60 - 70 te-au impresionat în mod deosebit ?

D.A.: Greu de spus. In Bucuresti, toţi eram de fapt o "gaşcã", ne cunoşteam, unii eram colegi - aşa cã nu mai putea fi vorba de a fi impresionat de ei, nici de a-i impresiona. Doar îi vedeam zilnic şi eram martor la naşterea ideilor lor, cum şi ei erau martori la naşterea ideilor mele. Învãţam unii de la alţii. Era ceva obişnuit sã treci pe la prieteni pe la repetiţie, ca sã dai buna ziua şi sã mai vezi cum merg treburile pe la ei. Dintre cei din alte oraşe, cu siguranţã am fost impresionat de Ovidiu Lipan şi de grupul Cromatic din Cluj.

Rep: Consideri că în alte condiţii politice muzica rock din România ar fi avut mai multe şanse de afirmare pe plan internaţional ?

D.A.: Nu. Dar nu vã faceţi sînge rãu despre asta. A fi "afirmat pe plan internaţional" nu e nici pe departe o chestie aşa importantã. şi dacã e sa fac o prezicere: dacã vreodata o trupã româneascã se va "afirma pe plan internaţional", asta nu se va întîmpla deoarece ei cîntã extraordinar, sau au cîntece extraordinare. Se va întîmpla din motive care n-au de-a face cu muzica.

Rep:  Cu ce impresii ai rămas de la primele două ediţii ale festivalului Club A ?

D.A.: Primul festival nu l-am vãzut, dar la al doilea am participat. Pentru acea vreme, a fost uluitor. Sã fii împreunã cu toate celelalte formaţii era un sentiment tare frumos. Cînd la gala finalã am avut probleme cu un cablu, Nicu Covaci a sãrit pe scena şi mi l-a înlocuit. Eu însumi, în timpul concertului grupului Cromatic, eram "urechea din salã": le faceam semne din salã cum sã corecteze sunetul. Asa funcţionau lucrurile între noi pe vremea aceea .

Rep:  Cum s-au născut "Languir me fais", "Şir de cocori"  şi "Blues absurd"?

D.A.: Cum s-a nãscut "Languir" n-am de unde sã ştiu, cã n-am fost acolo cînd l-a compus Enescu. Cît despre celelalte...nu prea e nimic interesant de povestit. Aşa fãceam noi muzica. Ce vrei, "miştocari de Bucureşti". Nu voiam s-o facem aşa, aşa ieşea ea. De altfel, nu cred cã dacã omul vrea - sau îşi face planuri - sã facã muzica într-un anumit fel, va ieşi ceva mai bun. Muzica se naşte "în stomac", nu în creier. Creierul doar educã stomacul. Despre "Blues absurd" am o amintire foarte frumoasã, hai s-o povestesc. Piesa era în aşa fel construitã, cã în mijlocul piesei Marian Toroimac se scula de la tobe şi fãcea un lung solo de pian. Acum între noi, cã Marian nu aude: Marian avea un fel de-a cînta la pian...cum sã-l calific?...foarte personal, destructiv şi spectaculos. Bãnuiesc cã nici el însuşi nu prea înţelegea ce cînta, dar asta nu dãuna lucrurilor. Dupã un solo de pian cîntat de Marian, nu prea se încumeta vreun pianist sa se aşeze la pian. Ei bine: vine festivalul, noi participãm, cîntãm printre altele şi "Blues absurd", Marian face solo-ul sãu, luãm premiile de rigoare - şi dupã festival primesc un telefon de la Oshanitzki - mare onoare - care mã invitã sã luam masa împreunã la restaurantul Berlin. Oshanitzki fusese membru în juriul festivalului şi pe vremea aceea era considerat "eminenţa cenuşie", "ultima instanţã" etc. Muzicianul prin excelenţã. Tremurînd de emoţie, mã prezint la întîlnire, petrec cu gentlemanul o searã minunatã, vorbim despre muzicã, gentlemanul ne laudã piesele (ceea ce pentru mine însemna mai mult ca toate premiile luate) - iar la despãrţire, mã trage spre el şi-mi şopteşte la ureche, "sã n-audã nimenea": "psst, şi te rog fã-mi o mare, mare favoare: data viitoare, nu-l mai lasa pe omul sã se aşeze la pian, cã e o jignire pentru muzicã!" Da...aşa cînta Marian la pian...pînã şi Oshanitzki, guru-ul pianului, s-a speriat de el.

Rep:  Exista o competiţie reală între trupele acelor timpuri sau eraţi prieteni şi va stimaţi reciproc ?

D.A.: Cum vedeau celelalte trupe problema, nu ştiu. Dar cu cele cu care eram prieteni, eram prieteni. şi ne stimam reciproc. Competiţia nu excludea prietenia.

Rep:  Ce-i determina pe unii muzicieni să aleagă "calea barurilor” sau a “spectacolelor de revistă", iar pe alţii să "lupte" cu numeroasele şicane ale autorităţilor ?

D.A.: Pe ambele grupe: foamea.

Rep:  A propos de "şicane", când te-ai izbit pentru prima dată de o "talpă"  pusă de autorităţi şi în ce-a constat ea ?

D.A.: Mai bine sã povestesc despre ultima izbire. Ne-au chemat sã cîntãm la Sala Palatului, într-un "concert de împãciuire", trupe rock, orchestra radio etc. Dezastrul a început la repetiţia de sunet, cînd ne-au vazut cum ducem pe scenã niste mastodonţi de boxe. Imediat a venit un gentleman de la culturã, sã ne interzicã sã punem boxele proprii: sau scoatem afarã boxele alea mari şi periculoase, sau nu mai cîntãm. Nici o problemã pentru noi, ce-am avut şi ce-am pierdut: "Sandu! afarã cu boxele! şi cu noi tot afarã, cã uite, nu mai cîntãm!"  "Foarte bine, nu cîntaţi!" a zis ameninţãtor omul de la comitet; dar între timp, i-a şoptit cineva la ureche cã treaba nu e aşa simplã; dacã nu cîntã Sfinx, nu se ştie cum va reacţiona publicul care, în mare mãsurã, pentru Sfinx vine la spectacol. Lucrurile au escalat, eu tunam şi fulgeram împrejur, "ce, vine un bou de la culturã sã...lasã-mã domne, ce te bagi? nu te-am fãcut bou, deşi eşti! vorbesc cu colegul meu, ce tragi cu urechea?!" - şi toate astea în public, sub ochii uimiţi ai orchestrei radio, pentru care un asemenea mod de a discuta cu politrucii de la partid era cu totul neobişnuit - şi care ne încurajau pe tãcute. Mai cu ceartã, mai fãrã ceartã, omul a gãsit o metodã sã ne facã sã nu plecãm, dar totuşi sã-şi salveze onoarea într-un fel: ne-a dat voie sã punem boxele noastre, dar cu condiţia "dar nu tare, stiţi! uite, pe fotoliul acela va sta tovarãşa Gîdea, şi dacã e tare se supãrã! Vreţi sã se supere tovarãşa Gîdea, ministrul culturii?" "Nuuuu, cum o sã vrem asta? promitem cã va fi încet! ca un cîntec de leagãn!"....dar omul nu observa cum între timp Sandu deja mãsura unghiurile cu metrul şi întorcea cele douã movile uriaşe de boxe în aşa fel, încît sunetul plecat din ele sã se încrucişeze exact pe acel fotoliu, unde seara era aşteptatã tovarãşa. Ei bine, vine seara, apare tovarãşa, începe concertul, vine rîndul nostru...prima piesã a noastrã era "Din nou acasã", care începe foarte încet; la un moment dat, apare un solo lung de synthesizer, care şi el începe tiptil-tiptil - de, sã n-o supãrãm pe tovarãşa! -  dar creşte...creşte...CREşTE...apare al doilea synthesizer... CREEEşşşTEEE (între timp, la consola de mixaj, Sandu nu mai prididea sã creascã şi el volumul) ...şi totul se terminã cu o explozie uriaşã, apocalipticã. Noi aveam în boxe nişte becuri de protecţie, care erau "ultima siguranţã" - cînd era destructiv de tare, se ardeau ele întîi, ca sã nu se ardã difuzoarele. Ei bine, la acea explozie s-au ars becurile în jumãtate din boxe, aşa tare a fost. Mare noroc a avut tovarãşa cu viata dînsei sexualã sãracã; caci daca nu, avea acolo pe loc o naştere prematurã. În orice caz, a tras o sperieturã zdravãnã, a pãrãsit furibundã sala şi a dat ordin ca "aceastã formaţie Sfinx sã fie ştearsã din viaţa muzicalã româneascã". Fraţilor, cînd dãdea Suzana Gîdea un ordin, nimeni nu cîrtea, cãci era prietena "celeilalte tovarãşe". În cazul nostru, a cîrtit cineva: mi s-a şoptit cã Sile Dinicu şi Laurenţiu Profeta au ameninţat cu demisiile dacã ni se întîmplã nouã ceva (respectul meu etern pentru amîndoi, ceea ce au fãcut a fost extraordinar) - şi uite aşa, astãzi nu sînt la canal, ci la rîul Isar:-) Dar n-a lipsit mult.

Rep:  Ce însemna pentru voi cenzura? Vă determina să căutaţi "mesaje" încriptate ? Cam care erau acestea în textele, muzica sau show-urile Sfinx ?

D.A.: Cenzura era omniprezentã. Orice spectacol era mai întîi "vizionat" de tovarãşii. "Cînd începeţi turneul, Nae?" "Poimîine avem Vizionarea". La un spectacol de teatru, trebuia sã ai grijã ca eroul pozitiv sã intre şi sã iasã din scenã printr-o anumitã parte, cãci partea cealaltã te-ar fi dus cu gîndul la "pleacã pe la vest" sau cam aşa ceva. Era ridicol. La "Luminã linã" i-a deranjat versul "Trei oameni vor veni sã-l vadã" - cã de, "trei" e mistic, tovarãşi. Ne-au impus modificarea absurdã "MULŢI oameni vor veni sã-l vadã" - ceea ce era atît de stupid, cã am acceptat pe datã. "Cîntecul blazatului" a devenit "Fiii soarelui". Dar cea mai stupidã întîlnire cu cenzura s-a întîmplat unui alt grup. Pe vremurile de început, exista un grup numit "Entuziaştii" :-) care la un moment dat voiau şi ei sã scoatã un disc mic; pentru asta, compuseserã un cîntecel nostim şi inofensiv, despre tineret şi muzicã: "la-la-la etc, muzicã cu orice preţ" - sau aşa ceva. Dar ochiul vigilent veghea! Bãieţii au fost chemaţi la interogatoriu. Nu cacofonia "..cã cu..."deranja partidul. Alta era problema. "Ia spuneţi, tovarãşi, cum vine asta? Cum adicã "muzicã cu orice preţ"? CHIAR CU PREŢUL TRÃDÃRII PATRIEI SOCIALISTE????"

Rep:  Se vorbeşte despre o listă, elaborată de autorităţile vremii, a circa 400 de cuvinte interzise a fi folosite în textele rock. Exista această listă, şi dacă da, cam care erau cuvintele interzise ?

D.A.: Eu n-am vãzut o asemenea listã, dar desigur, nu aveai voie sa pronunţi cuvîntul "cenzurã", de exemplu. Nici mãcar cuvîntul "rock", sau "folk" nu erau prea iubite. De ce crezi cã a inventat Pãunescu termenul "muzicã tînãrã"?

Rep:  Crezi că existau anumite personaje care prin poziţia pe care-au avut-o au  făcut mult rău rock-ului românesc ? Poţi numi câteva ?

D.A.: Nu pot numi pe nimeni. Pentru mine, cei responsabili cu cultura aveau nişte feţe cenuşii şi uitam numele lor o clipã dupã ce terminam conversaţia cu ei. De altfel, toţi se numeau Oiescu, Bouleanu, Hidosu sau alte asemenea nume cu vechi tradiţii culturale.

Rep:  Au existat infiltrări ale trupelor rock cu "tovaraşei cu ochi albaştri"?

D.A.: Desigur. Pe unul dintre ei am avut onoarea sã-l suport ani de-a rîndul, în grupul Sfinx.

Rep: Daca da, numeşte-mi dacă vrei câţiva sau eventual explică-mi  cam care era rolul lor.

D.A.: Pe omul meu îl chema Cernea. Ce rol avea, nu ştiu. De pildã, a avut rolul sã mã urmãreascã pînã la frontiera germanã ca sã mã prindã sã nu fug. Cu douã maşini au gonit dupã mine. Cred cã omul avea şi un grad - în orice caz, mi s-a povestit cã o sãptãmînã înaintea revoluţiei din România, individul a pariat cu nişte gentlemen: a spus cã va fi o revoluţie, care va începe pe data cutare şi se va termina pe data cutare" - şi a cîstigat pariul. Nu cred cã orice ciripitor de duzinã ar fi avut acces la asemenea informaţii. Precis, individul avea un grad, sau era mafiot de cercuri înalte.

Rep:  Consideri că ar folosi la ceva "demascarea" aşa de târzie a acestora ?

D.A.:   Da. Ar fi ridicol sã ştim adevãrul despre ei şi totuşi sã nu-i demascãm. Prea ar fi viaţa nedreaptã.

Rep:   Ce-au însemnat pentru tine perioadele "experimentale", "Duhul aurului" şi colaborarea cu "Teatrul Bulandra" ?

D.A.: Viaţã. Inspiraţie. Munca alãturi de Dorin - Liviu Zaharia a fost foarte interesantã, iar omul te inspira prin simpla prezenţã, dar-mi-te cînd mai şi deschidea gura. Iar despre perioada de la Bulandra - a fost o mare şcoalã pentru noi. Mare, uriaşã cinste sã fim acolo, cot la cot cu oamenii de frunte ai teatrului românesc. Nu oricine se poate lãuda cã l-a avut pe Liviu Ciulei - cu care e o cinste pînã şi sã respiri aerul în aceeaşi încãpere -  ca regizor, sau pe Toma Caragiu, domnul Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Ogãşanu, Moţu Pittiş ...sa-i mai numesc ? ...ca parteneri de spectacol. Cred cã e cea mai mare cinste pe care am avut-o în viaţa mea. 

Rep:  Căutai "forme" noi de prezentare a muzicii sau erai şi tu preocupat de ideea de "operă rock", cea care-i obseda pe Tudan, Brandes, Zaharia sau Covaci ?

D.A.:   Nu cãutam nimic, eu în general gãseam . Totul se nãştea. Cum am mai spus, nu cred cã dacã "intenţionezi" sã creezi ceva într-un anumit fel, ceea ce creezi va fi mai bun. Poate cel mai clar a spus-o Worringer (citez din memorie): "Care e diferenţa dintre MANIERISM şi STIL ? MANIERISM este ceea ce apare într-o operã de artã potrivit voinţei creatorului ei, iar STIL este ceea ce apare fãrã voia lui, şi de multe ori împotriva voinţei lui". Adînci cuvinte - cel puţin pentru mine.

Rep:  Au existat trupe de dincolo care-au inspirat anumite piese Sfinx ?

D.A.: Evident. De pildã, întregul disc "Zalmoxe" este într-un fel rãspunsul nostru (imperfect, timid, din toatã sãrãcia noastrã), la discul "Olias Of Sunhillow", al lui Jon Anderson. Încã şi astãzi, pentru mine "Olias" este cel mai bun disc scos vreodatã de cineva pe aceastã planetã.

Rep:  În general, se poate vorbi despre o anumita "intelectualizare" a rock - ului românesc din perioada post "beat" şi pâna la …explozia "hard" ?

D.A.:   Poate că da; în orice caz, pe vremea aceea şi noi, şi publicul nostru, mai deschideam din cînd în cînd cîte o carte.

Rep:  Care este povestea celebrei "scânduri muzicale" si a lui "bib - synthesizer"?

D.A.:   "Scîndura" poate fi auzitã pe "Zalmoxe", în piesa "Peştera". Era scîndura de cãlcat rufe a soţiei mele. Din ea am construit ceva asemãnãtor cu o combinaţie de sitar şi veena: lipisem un fretboard de ghitarã pe partea de jos, unde sunetul de sitar era dat de nişte pînze de bonfaier tãiate şi îndoite cu talent, iar pe partea de sus aveam vreo treizeci de corzi "de simpatie", care vibrau prin rezonanţã. Cine mă vedea prin tramvai cu cãmaşa necãlcatã, uite: acum ştie de ce. "Bib - synthesizer" a fost o poreclã a primului nostru synthesizer, construit de Bibi. "Ce, ei au Moog – synthesizer ? …şi noi îl avem pe al nostru: Bib –synthesizer !". Legenda spune cã Bibi l-a construit împreunã cu mine. Nu e adevãrat. Eu eram doar "omul de Hei-Rup !". "Hai Bibane, bagã mare ! Bravo, aşa e bine ! Mai pune un condensator ! Hai, mai iute, cã uite, mîine - poimîine primeşte Spitzi de la Phoenix un synthesizer, şi ce, vrei sã aibã ei primii ?". La primul concert cînd l-am folosit, încã nici nu era gata, se dezacorda grav de tot de la temperaturã - aşa mare era graba. Pîna la coadã, nici nu mai ştiu dacã Spitzi l-a primit pe al sãu înaintea noastrã, sau totuşi al nostru a fost primul synth auzit vreodatã în România. Nici Spitzi nu mai ştie. Dar nici nu mai conteazã.

Rep:  Tu, care în show erai destul de linistit, uneori aproape apatic, cântai şi  Balada lui Ciprian Porumbescu, atunci când evoluai cu vioara aşezata pe spate. Ce reprezenta acest "număr" o simplă demonstraţie de virtuozitate sau o formă de protest scenic ?

D.A.: Eram şi eu un "miştocar de Bucureşti". Ce protest, vere ? Cum a zis şi Seneca: "Qui protest" ; ...pentru cei mai criticarzi: de fapt este "Qui prodest" - dar semnul "?" se cheamă "emote" şi inseamnã bãşcãlie. De fapt nici nu era o demonstraţie de prea mare virtuozitate. La Conservator se fãceau chestii şi mai iscusite. Mai glumeam şi noi cîteodatã, viaţa era oricum tristã.

Rep:   Ce ascundeau desele evadari "belgiene" ale Sfinx-ului din perioada 1974 - 1982 simple "şuşe" sau uneori aveaţi acolo şi concerte sau turnee serioase ?

D.A.: Uite, sã-ţi descriu cum arãta, de pildã, "şuşa" de la Charleroi, ca sã-ţi deschid şi ţie apetitul pentru asemenea "şuşe". Şase luni de zile am cîntat într-un cabaret. De la 8 seara pînã la 6 dimineaţa. Zilnic. Fãrã zi liberã. 10 ore în picioare. Încontinuu. Fãrã nici o pauzã - cel mult 10 secunde între piese. Era interzis sã pãrãsim scena, darmite sã fumãm. Pe cine mai are chef de rîs, îl invit sã facã şi el asemenea "şuşe". Din acei sãrmani bani agonisiţi, mi-am cumpãrat nişte scule, sãpun şi hîrtie higienicã. Aveam altã alegere ? 

Rep:  Cam care ar fi "evenimentele" din "viata" Sfinx-ului care ar trebui amintite întotdeauna, atunci când se scrie sau se vorbeşte despre    trupă ?

D.A.:   Plecarea din trupã a lui Marian Toroimac. Pentru mine, Sfinx a murit în acel moment. Tot ce a urmat, a fost o lungã agonie.

Rep:  "Lume albă" a apărut mult mai târziu decât ne aşteptam noi, cei care eram fani Sfinx, ca să nu mai vorbim de "Zalmoxe". Care au fost "culisele" celor două albume ? Este adevărat că ele nu au fost acceptate în structura propusă de voi ?

D.A.:   Cine mai ştie oare ? Planuri sînt multe întotdeauna, şi niciodatã nu iese cum vrei. La "Zalmoxe", îmi amintesc de o lungã perioadã de hãrţuialã cu cenzura. Ani de zile. Textul le părea prea mistic şi prea criptic "…cine ştie ce mesaje subversive or mai fi pe acolo ?". Aveau şi oamenii dreptate, îşi apãrau şi ei pielea. Am cîntat "Zalmoxe" pe scenã vreo doi ani, înainte de a primi aprobarea pentru disc.

Rep:  Exista o preferinţă a Electrecord - ului pentru anumite trupe ? Mă gândeam acum nu neapărat la Savoy (care erau "pupilele" UTC - ului) dar şi la Phoenix, Progresiv TM sau Metropol care totuşi erau rock-eri "pe bune" !

D.A.:   N-am nici cea mai vagã idee.

Rep:   Cum ar fi arătat discografia Sfinx în condiţii normale ?

D.A.:   Cred cã, exact cum aratã acum. Limitele discografiei au fost limitele noastre. Nu  Ceauşescu a fost principala frînã. Dacã am cîntat prost la ghitarã pe "Lume albã", nu Ceauşescu m-a împiedicat sã cînt mai bine. Şi în fond, pe Ceauşescu nici nu l-am întîlnit vreodatã. Ceauşescu avea alte probleme: sã stãvileascã ovaţiile,  "…oh, cîtã fericire cã exişti, OmCuTreiTesticole !", şi sã refuze atîtea titluri de "doctor menoris pausa" ce i se ofereau nevestei sale de diverse universitãţi din republici bananiere, cu toate cã ea le merita cu prisosinţã. L-au împuşcat, au venit Noii !… – cei dornici sã se îmbuibe şi ei ca el, dacã se poate, repede ! în doi-trei ani ! Cîntã cineva mai bine la ghitarã acum ? Hai sã ne rãspundem cu toţii la întrebarea asta, fiecare în sinea lui.

Rep:   Cum consideri activitatea Cenaclului "Flacăra" ţinând cont de faptul că erai  unul dintre puţinii muzicieni agreaţi de Păunescu, care ţi-a respectat întotdeauna valoarea ?

D.A.:   Cu Pãunescu am avut şi eu anii mei de ceartã, ca toatã lumea, cînd nu ne-am vorbit unul altuia. Cum a evoluat omul, nu mai ştiu. Aud veşti zvãpãiate. Pe timpul meu, omul era OK. Nu degeaba l-a iubit atîta lume. Fãceau coadã în faţã la Casa Scînteii, doar sã-l vadã o clipã ieşind din clãdire pînã la maşinã. Aceiaşi oameni îl înjurã astãzi. N-am ce zice. Pentru mine, care mã recunosc un afon la poezie, Pãunescu ramîne în orice caz unul din marii poeţi români. Topul meu personal - încã o datã mã scuz, nu sînt priceput la poezie - este Arghezi, Anton Pann, Pãunescu, Radu Gyr şi Restul Lumii. Doar o mare scãdere avea Pãunescu pe vremea mea, pe care generaţiile ce vin nu i-o vor ierta: era un antitalent la ping - pong. Sorry, Grasule. Nu ştiai nimic la ping - pong.

Rep:   Ai avut acel sclipitor moment …folk (?!) : "Noi nu ne temem / Zece arici înamoraţi" în care parodiai pe faţă Cântarea României, cenaclurile şi alţi pupincurişti ai vremii. Care era "cheia" pieselor respective şi cum de au scăpat vigilenţei cenzorilor ?

D.A.: Ce-i aia "pupincurist" ? ...Hm ...poveste lungã. "Noi nu ne temem" este o parodie genialã de Marin Sorescu. Am folosit-o - şi nu foarte rãu -  în scopurile mele perfide. Am cãutat să re - creez, muzical, parodia din text: ostaşi, muncitori, ţãrani îşi dau mîna în lupta glorioasã contra omizilor ce vor sã distrugã "…ale noastre mere şi ale noastre pere !", folosind "chimice substanţe". Am introdus tot ce se putea introduce subtil - ca de pildã, greşeli de accent, "omizi, voi ulTIMI..."cu accentul pe "timi" - asta era sãrmana mea replicã la noul Imn al României, unde accentele greşite abundau: "…în lupTÃ biruitor" - sau "…vrãjmaşII-n luptã-i zdrobim" etc. Ceea ce am introdus intenţionat fãrã subtilitate, au fost anumite pasaje cînd în text vorbesc omizile: "Sã ne distrugã nu-s speranţe !" sau "Noi sîntem multe ca un roi !". ... Poezia "Zece arici înamoraţi" este scrisã de Horia Zilieru şi am gãsit-o în revista Urzica. Dupã ce am rîs în hohote ore în şir citind-o, am decis sã fac un cîntec pe ea. Genialã poezie. Peste cîtva timp, la Iaşi, Horia Zilieru a venit la concertul nostru şi s-a prezentat, "…ce mare cinste a fost pentru el cã i-am luat poezia etc." - iar eu nu mai ştiam cum sã-i explic cã de fapt cinstea e de partea mea. Minunat om. Cum a trecut de cenzurã ? Mulţumitã redactoarei Iulia Cristea, de la Electrecord. Şi la Electrecord exista o "vizionare", unde se ascultau şi se aprobau (sau nu) noile producţii discografice  - iar Iulia a aranjat lucrurile în aşa fel, încît atunci cînd a venit rîndul discului meu n-a mai fost nimeni atent la el, cãci brusc, sunau tot timpul telefoanele sau cineva intra cu vreo problema foarte urgentã şi importantã, care cerea sa fie rezolvatã NEAPARAT chiar acum ! - aşa cã, dupã terminarea discului, pe care de fapt nimeni nu l-a ascultat atent, tot ce au avut de întrebat oamenii de la cenzurã a fost: "Asta e muzicã folk ?" "Da !" - a rãspuns cu impertinenţã Iulia. "Bun !" - au zis cenzorii. Aşa a trecut de cenzurã acest disc. La apariţia pe piaţã ...acolo n-a mai fost Iulia sã protejeze. A doua zi, discul a fost retras. Au venit nişte gentlemeni în magazine, au arãtat legitimaţiile şi au ridicat tot stocul. Cine a apucat sã-l cumpere, îl are.  

Rep:  Deşi ai avut numeroase "ieşiri" totuşi  "fuga" ta în Germania a părut multora total nepregătită şi neaşteptată. Care este motivul real care te-a determinat să iei această decizie şi care este povestea acestui eveniment ?

D.A.:   Hm ...crezi cã dacã se întîmpla "la momentul aşteptat" mai avea succes ? Cred cã ar fi mult mai normal sã mã întrebi  "…care NU au fost motivele?" - poate cã aş gãsi vreo douã: n-am fugit ca sã pescuiesc, şi n-am fugit pentru cã mã rodea un pantof. Despre motivele pentru care am fugit "…you name it, I had it". Sã încep sã le înşir aici, n-ar ajunge toatã cartea ta. Dar la urma urmei cred cã pot spune urmãtoarele, pe care te rog sã le citeşti atent, cãci nu le-am spus pînã acum şi nici nu le voi repeta vreodatã. Long post ahead. Aceia care mã cunosc ştiu cum vorbesc despre mine însumi. N-am cãutat vreodatã sã mã pun în centrul atenţiei şi nu cred despre mine cã aş fi buricul pamîntului. Scanda lumea în sala "Aldea, Aldea" ?  Eu rãspundeam "Mulţumim !". Dar trãgînd o linie şi adunînd, dacã mã gîndesc bine, unul ca mine nu se naşte într-o ţarã chiar aşa, zilnic şi pe toate drumurile. Şi înaintea mea au existat ghitarişti foarte buni: nea Sandu Abramovici, Alecu Rãdulescu, Gabi Mezei, Radu Mircea, Ticã Brînzan. Am tot respectul pentru ei. Nişte giganţi; am avut ce învãţa de la fiecare. Fiecare a excelat într-un anumit domeniu. Dar nu cred cã vreunul dintre ei a avut chiar tot ce am avut eu de dat lumii. Cu toatã modestia … întreabã-i pe ei înşişi … nea Sandu mai trãieşte. Eu cred cã, vorbind de cei 30 -40 de ani de dinaintea mea, ceea ce spun nu e departe de adevãr. În timpul existenţei mele în România, din nou nu cred cã sînt mari dubii. Sã mai adãugãm la socotealã vreo zece ani. Ce s-a întîmplat dupã plecarea mea ? De atunci au trecut douãzeci de ani. Au explodat o pleiadã de ghitarişti foarte buni. În primul rînd, Florin Ochescu sau Adi Ordeanu - ambii, ghitarişti de mare clasã. Mai sînt şi alţii, mulţi şi buni. Dar din nou, cu toatã modestia: nici în aceastã perioadã nu cred cã vreunul din ei are de dat lumii tot ce am dat eu. Din nou, ei înşişi pot fi întrebaţi; ştiu cu siguranţã ce vor rãspunde. Adevãrul e cã n-a fost prea mult meritul meu. A fost meritul lui Dumnezeu şi al pãrinţilor mei care mi-au dat nişte calitãţi; a fost meritul profesorilor mei care     m-au învãţat; a fost meritul mediului în care m-am dezvoltat. Dar uite, aceste trei perioade fac, împreunã, aproape un secol. De ce, de ne – ce ...fapt este cã în aproape un secol, unul ca mine nu s-a nãscut în România. Acum vin la subiect. În momentul cînd am decis sã plec, am pus toate astea în balanţã; şi patriotismul, şi dragostea de glie, şi datoria faţã de tineret, şi prietenii. Totul. Nici nu aveam prea mare alegere; nu se ştia dacã mai apuc sã mai primesc vizã vreodatã. Era ultimul meu turneu cu Sfinx, plecarea mea din grup era de mult decisã, de mult nu-mi mai dãdeam nici bunã ziua cu ei - şi era de aşteptat ca informatorul grupului sã se rãzbune pe mine într-un fel; doar îşi vedea dispãrînd vaca de muls. Am hotãrît cã, oricum o dai şi oricum o suceşti, o dozã de fair-play trebuie sã existe în viaţã. Te rog şi pe tine, Nelu, şi pe eventualii cititori, sã-ţi raspunzi (sã-şi rãspundã) cît de onest se poate: s-a comportat România fair-play cu mine, cu unul care se naşte o datã la un secol ? Ce sã fi ales: sã mã întorc, sã nu mai pot ieşi vreodatã nici în Bulgaria ? Sã fiu din nou prada fiecãruia care vrea sã profite de pe urma mea ? ...Sã-mi spunã fiecare idiot de la culturã ce sã fac şi ce sã nu fac ? Sã aştept viitoarea percheziţie la mine acasã, cînd gentlemenii în jeep-uri militare vin, şi spun cã ar cãuta aur, dar de fapt ridicã cel mai mic petic de hîrtie scrisã ? (…ştii cum veneau ? …ca vulturii, deodatã la toate casele noastre, la casa pãrinţilor mei, pînã şi la casa bunicii - ceea ce a dus, în ultimã instanţã, la moartea pãrinţilor mei)... Sã vãd încã o datã cum Maria pierde un copil atît de dorit, iar medicii la spital o lasã zile întregi cu copilul mort în ea, cã trebuie sã vie comisia sã constate cã n-a fost un avort provocat - ba mai fac şi haz de lacrimile ei ? O dozã de fair - play trebuie sã existe în viaţã, iar viaţa nu e nelimitatã. Cel puţin viaţa mea. S-a comportat România fair cu mine ? Eu am decis cã, oricum o dau, orice motive invoc, nu s-a comportat fair; şi cã am de ales dacã accept asta în continuare sau nu. Las la aprecierea ta, Nelu - şi a cititorilor: decideţi dacã am avut dreptate. Ei bine, unei ţãri care trateazã un om ca mine la modul în care l-a tratat, este doar fair-play sã-i spun - cu toatã modestia, cu toatã dragostea de glie şi respectul pentru trecutul strãmoşesc: "Stimatã ţarã ! Poftim de aşteaptã secolul următor, şi cînd se va naşte din nou unul ca mine, trateazã-l mai fair. Dacă nu, aşteaptã urmãtorul secol; un secol trece repede. Poate pentru o ţarã ca România, unul ca mine nici nu e important - şi atunci, de ce toatã discuţia? Sã ne vedem fiecare de drumul nostru, România cu gloriile ei acolo, eu, mic şi neînsemnat aici, şi sã ne ignorãm reciproc. Aşa cred eu cã e fair.

Rep:   Cum s-a simtit "fragilul"  Aldea într-o lume care-i era cu totul străină şi indiferentă faţă de talentul său ?

D.A.:   Foarte bine. Imnul acestei lumi strãine este bun, pentru cã l-a compus papa Haydn. Nu este o copie după "La Marseillaise". Nu are greşeli gramaticale, precum "Trei culori" - cãci textul a fost scris de von Fallersleben, care nu era un agramat. Nici nu vorbeşte în fiecare propoziţie de "vrãjmaşii zdrobiţi în luptã", ci de "unitate, dreptate, libertate" şi de "fapte nobile".

Oamenii din aceastã lume strãinã sînt şi ei altfel. Scopul lor în viaţã nu e sã-l fraiereascã pe Aldea. Nici sã "i-o tragã", sã-i "dea muie" - cum se spune în new romanian. De douãzeci de ani, nimeni nu m-a pãcãlit cu un Pfennig. De fiecare datã se întîmplã acelaşi scenariu: livrez munca, sînt întrebat "cît doresc" – şi orice sumã spun  primesc dublul ei cu mulţumiri. În douãzeci de ani, un singur om îmi datoreazã bani. Nici nu-i mai vreau. Nu-i dau numele aici, cã e persoanã cunoscutã şi … E ROMÂN. Sorry. Prieteni ?  Am prieteni la fel de buni ca în România, care-ar sãri în foc pentru mine şi eu pentru ei. Respect din partea mediului ?  Şi aici, o datã pe lunã, primesc un alt disc pe care mi se dedicã vreo melodie. De fiecare datã cînd apar într-un studio, se descreţesc  frunţile. Sã continui ?  Are oare sens ? Numai în primul meu an aici, cînd potrivit legii nu aveam drept de muncã, mi-au ieşit din mîini mai multe LP-uri decît ÎN TOATÃ CARIERA MEA DIN ROMÂNIA,  prietene. Fragil – nefragil ...cred cã am fost suficient de clar.  

Rep:   Ce anume te-a împiedicat sa cânţi rock în Germania sau eventual într-o altă ţară ?

D.A.: Nu m-a împiedicat nimic. De ce ar fi trebuit sã cînt rock ? Mie nu-mi place Bill Halley, şi nici Pelvis. Eu sînt - sau încerc sã fiu - un muzician, nu un rocker. Am fãcut şi eu multe compromisuri. Am cîntat pînã şi rock, de ce nu. Dar nu "pentru totdeauna".

Rep:   Dintre numeroasele producţii care au trecut prin studioul tau, şi implicit prin "mâinile" tale, de care eşti cel mai mândru considerând că te reprezintă din punct de vedere muzical ?

D.A.:   Hm...greu. La fiecare producţie încerc sã dau tot ce pot. De asta plãteşte clientul. Dar cred cã cel mai drag îmi este quadruplul CD "Goethes Faust", la care am lucrat mai bine de doi ani. Cum sã nu-mi fie drag dupã atîta muncã ?

Rep:   Te-ai gândit vreodată la un proiect Aldea 100% ?

D.A.:   Nu prea tare. Poate anul acesta; mi-am strîns ceva material şi prietenii mã preseazã tot mai tare sã scot ceva.

Rep:   Nu crezi că Sfinx-ul, după plecarea ta, îşi încheiase "misiunea" şi trebuia autodizolvat sau consideri că mai avea ceva de transmis ?

D.A.:   N-am nici o opinie. Din punctul meu de vedere, era dizolvat.

Rep:  Ai avut posibilitatea să mai asculţi câte ceva din producţia ceva mai recentă din muzica rock românească ? Cu ce impresie ai rămas ?

D.A.:   N-am avut prea multã posibilitate. Am ascultat o casetã cu Holograf, foarte bunã ...ceva Sarmalele Reci şi cam atît. Dar n-am avut ocazia sã ascult nimic altceva - cu excepţia cîtorva lucrãri extraordinare ale lui Adrian Enescu şi ale grupului Pasãrea Colibri; Vali Sterian, Nicu Alifantis sau Andrieş mi-au trimis şi ei discurile lor; dar asta nu e muzică rock.

Rep:   Te-ai aflat printre puţinii muzicieni români care au evitat sistematic o reîntoarcere în ţară chiar, şi una pur turistică. De ce ? Evitarea "umbrelor trecutului", lipsa de timp sau pur şi simplu  ..."din scârbă" ?

D.A.:   Cred cã am rãspuns deja la aceastã întrebare. Mult timp nu am plecat. Dar cînd am plecat, am plecat "de tot". Definitiv. Am plecat ştiind cã nu mã voi întoarce vreodatã. Aşa va rãmîne. Nu am de ce sã vin în România. De fapt, România, cea care-o ştiu eu, nici nu mai existã. România mea o port în suflet şi nimeni nu mi-o va scoate de acolo. Hm ...cum era bancul acela ? "de ce nu strigi şi mata "ura!" ca toţi ceilalţi, moşule?".  "Păi, ura o purtãm în suflet, tinere !"

Rep:  Cum caracterizezi concertele şi colaborările tale cu Gheorghe Zamfir, atunci când se vorbea şi despre un posibil turneu în România  şi cea cu Monteoru ?  Te consideri apropiat spiritual şi muzical de fenomenul "world music" sau "new age" ?

D.A.:   Am participat la nişte concerte cu Gheorghe Zamfir şi George Angelescu -Monteoru, la Viena şi München. Pentru mine, Zamfir este şi rãmîne un mare artist. Cît despre new age, nu, nu mã consider apropiat. Eu sînt "old age".

Rep:   Şi totuşi, pe când …"Din nou acasă" ?

D.A.:   Rãspunsul e dat.