MIRCEA FLORIAN

Mircea Florian mi-a fost coleg de facultate. E drept că, nu am fost în aceeaşi grupă, iar eu repetând anul 2, am terminat şi în ani diferiţi. Nu ne-am cunoscut în perioada facultăţii, dar, participam, cu multă plăcere, la evenimentele la care performa. Apariţiile sale erau întotdeauna eclatante, avea o ştiinţă specială de a pregăti cu miniţiozitate fiecare detaliu al apariţiilor sale pe scenă. Showurile sale erau întotdeauna intelectualizate, avangardiste, îmbibate cu mesaje ascunse şi greu de înţeles pentru cei mai mulţi spectatori. Dar asta nu înseamnă că spectacolelele respective nu aveau fanii lor entuziaşti, astfel că atât Sala Dalles, la spectacolele Cetei Melopoice, cât şi recitalul Mircea Florian, în spectacolul "9 şi jumătate" din sala Teatrului Ţăndărică, au fost "sold out". Ne-am cunoscut destul de târziu, prin 1983 sau 84, în perioada în care în formaţia sa, Florian din Transilvania, activau Dan Cimpoeru, Horaţiu Rad şi M.S., care mi-erau prieteni de la Clubul T4 (Turturele). Apoi, în noul mileniu, ne-am întâlnit ceva mai des, mai ales datorită amiciţiei comune cu Motzu Pittiş şi cu Clubul A, a avut chiar şi o colaborare cu fiul meu, şi l-am găsit veşnic preocupat de diferite proiecte, care mai de care mai spectaculoase.

Interviul de faţă, a rămas în colecţia personală, deoarece revista la care colaboram s-a desfiinţat până la publicarea interviului, şi a fost luat, întro după amiază de primăvară, în anul 1996, pe terasa fostului bar Laptăria lui Enache, de pe acoperişul Teatrului Naţional.

                                                                                                                                            Nelu Stratone

MIRCEA FLORIAN

“Eu nu am de gând sâ mă aliniez. Şi atunci este foarte greu să se perimeze ceva ce nu este aliniat”

Rep. : După câte ştiu, primele tale încercări muzicale s-au legat de formaţia sătmăreană Zburătorul. Ce a însemnat această formaţie pentru contextul respectiv şi m-ar interesa să ştiu dacă v-aţi inspirat, aşa cum au făcut-o multe formaţii din nord - vestul ţării, din repertoriul formaţiilor maghiare care se afirmaseră la acel moment : Illes, Hungaria, Metro sau Omega, formaţii care aveau deja o oarecare notorietate chiar şi în Anglia ?

M.F.: Eram în liceu. Însemna un început şi nu-i aşa am avut primele succese. Deşi formaţia nostră era din Satu Mare n-am simţit niciodată nici-un fel de afinitate pentru formaţiile maghiare ale momentului sau cu mişcarea de acolo, deşi era destul de interesantă, pentru că pentru mine reperele erau mult mai depărtate, mult mai universale. Din vremea aceea ţin minte că aveam şi nişte piese în repertoriu, nu numai la Zburătorul ci şi la alte formaţii incidentale cu care am cântat, de Beatles, Bob Dylan sau alte trupe ce reprezentau nivelul planetar. 

Rep. : Asta înseamnă că la momentul respectiv la Satu Mare aveaţi acces mai uşor la anumite apariţii discografice recente ?

M.F.: Nicidecum. Aveam, la fel de mult acces ca toată lumea. Ascultam radiourile, poate le prindeam ceva mai bine, mai prindeam câte-un disc, dar nu aveam nici-o chestie mai specială sau statut special.  

Rep. : Până când ai venit în Bucureşti, în 1967, în ce formaţii ai mai cântat în afară de Zburătorul ? M-ar interesa, de asemenea, să ştiu dacă se afirmaseră şi alte trupe în acel spaţiu geografic ?

M.F.: Greu de dat nişte nume. Erau formaţii de liceu, fel şi fel care n-aveau un nume foarte clar. Era începutul mişcării... era un moment în care lumea abia se dezmeticea... era momentul în care abia porniseră o serie de idei să crească, inclusiv ideea unor trupe electrice, dar n-aş putea spune că era încă vorba de o mişcare la vremea aceea ci mai degrabă am aparţinut unei pături foarte subţiri de pionieri şi atunci încercam pentru prima oară în ţară să dăm naştere unui sunet sincron cu lumea dar în acelaşi timp foarte al nostru care sunet de fapt însemna şi texte în româneşte, sigur erau mai multe trupe care cântau în acelaşi mod : Coral, Cometele, Sincron chiar, fel de fel de răzuieli, dar cred că anii '66 - '67 au fost anii de adevărat început al unei mişcări rock sau pop, nici nu ştiu cum să-i spun, în România. 

Rep. : Cum ai găsit mişcarea rock bucureşteană în anul 1967 când ai devenit student la cibernetică?

M.F.: Din păcate nici aici nu era cine ştie ce efervescenţă aşezată. Erau foarte multe căutări, din fericire vreau să spun. Păcat era într-adevăr singurul lucru trist şi anume că piedicile erau îngrozitor de mari. Lumea care era responsabilă cu manifestările şi care pe vremea aceea dădeau gir, şi dădeau voie, vedeau cu ochi foarte răi chestia asta, şi chiar adevăraţii pionieri, toate trupele de care-ţi vorbeam mai devreme, plus Sideral, Olimpic '64 în mod special, aveau permanent probleme şi pot spune că această permanentă frână care-ţi era pusă de multe ori mobiliza, s-au făcut foarte multe lucruri bune chiar din dorinţa de a lupta cu acest permanent zid de care te loveai. Şi chiar cred că într-un fel a fost folositor.

Rep. : Cu ce trupe ai cântat în Bucureşti până în momentul afirmării pe scena celui de-al doilea Festival Club A când ai obţinut premiul I la muzică folk, împreună cu Marcela Saftiuc.

M.F.: Am cântat într-o formaţie care se chema tot Zburătorul. Am mai cântat cu nişte prieteni în Floare de lotus, cântările aduceau foarte multe satisfacţii, de toate felurile, şi mai ales intelectuale şi cred că aşa au început cei mai mulţi dintre cei care ulterior s-au limitat numai la textele şi muzica lor, astfel că, încetul cu încetul, am părăsit şi eu formula de formaţie, revenind la ea mult mai târziu, devenind o figură singulară.

Rep. : Vocaţia de avangardist exista încă de pe atunci ?

M.F.: Da, a existat întotdeauna. Aceasta a fost o constantă pe care am simţit-o, o simt şi sper să nu mă părăsească niciodată. 

Rep.: Cel de-al doilea festival Club A ţi-a adus primul premiu : Locul I la categoria muzică folk. Au surprins atunci atât versurile tale care erau altfel decât ale celorlalţi, care abundau în poveşti cu haiduci, cât şi faptul că erai un excelent chitarist, deci instrumentul pe care-l aveai în mână nu reprezenta un simplu element de decor, ca la majoritatea celorlalţi concurenţi, ci era folosit la reala sa valoare. În plus, am aflat că aveai chitara acordată într-o manieră specifică. Ce-mi poţi spune despre acest lucru ?

M.F.: Am fost preocupat aproape tot timpul de acordaje. Cel normal, aşa numitul acordaj italienesc, şi o sperdatură care se apropia foarte mult de aşa numitul acordaj rusesc de chitară. Care era de mai mult un amestec între acordajul rusesc şi havaiană. Deci era o sperdatură în care corzile, toate şase, de fapt sunau chiar într-un open acord, deci puteai să le cânţi liber şi ele erau în acord, Sol major. Şi cânt şi astăzi în continuare cu aceste două tipuri de acordaje din necesităţi muzicale, din necesitatea de a mă exprima aşa cum vreau şi din cauza avantajelor pe care, ba unul ba celălalt, mi le oferă.  

Rep.: Ai fost în permanenţă un pericol pentru autorităţi. Ce crezi că a deranjat în perioada respectivă autorităţile la muzica ta, faptul că era altfel ca a celorlalţi sau textele păreau incendiare?

M.F.: Muzica nu ştiu dacă aveau cum s-o înţeleagă, nu putea să deranjeze pe cineva direct. Dacă fluieri ceva nu ştiu dacă o melodie poate deranja pe cineva. Evident, că ceea ce deranja erau în primul rând textele şi poate atitudinea mea. Pentru că era evident că încercam în permanenţă să leg textul de o atitudine colaterală, un fel de a trăi, care i-a turbat pe toţi : felul în care vedeam lucrurile, felul în care trăiam, felul în care exprimam aceste trăiri şi felul în care sunau la urma urmei cântările mele care erau în mare parte text, deci era poezie cântată.

Rep.: În ce au constat probleme sau şicanele pe care ţi le-au făcut autorităţile ?

M.F.: Am avut tot timpul probleme. Multe interdicţii, fiind celebru momentul festivalului Primăvara Baladelor, când am fost interzişi, trăzniţi, exmatriculaţi, o parte din noi, lucram deja cu o formaţie  mai largă, Ceata Melopoică, care deja avea sitar, tabla, percuţie orientală, percuţie românească, cobză şi deja era o chestie foarte mare. Unii dintre ei, cei care erau încă studenţi, au avut foarte mult de suferit, iar capul acestei chestii n-avea cum să nu fie lovit.

Rep. : Ceata Melopică a reprezentat pentru tine un experiment pentru a te familiariza cu alte sunete sau a constituit un proiect bine definit pe care l-ai şi finalizat într-un fel.

M.F.: A fost o perioadă când nu putea să fie doar un experiment şi prin faptul că a durat foarte mult. Eu am fost cu această trupă în formule oarecum diverse, sub acelaşi acoperiş al Cetei Melopice, am scos două discuri, şi cred că am dat cel puţin 300 de concerte.

Rep. : Crezi că Sorin Chifiriuc, care-a făcut parte mult timp din Ceata Melopoică a fost influenţat de tine atunci când a realizat Curtea Veche ?

M.F.: Ne-am influenţat unii pe alţii. Nu am încercat să înfluenţez în mod implicit pe cineva. Dacă cineva a fost influenţat de mine sigur, e posibil. Mi-e greu să judec atâta timp cât şi eu am cântat o perioadă în Curtea Veche, am slujit alte cântece, alte idei, la un moment dat, tocmai pentru că nu-mi doream neapărat o hegemonie şi mi se părea conlucrarea cea mai importantă componentă a unui astfel de ansamblaj.

Rep. : De ce crezi că s-a pierdut momentul '70 al rockului românesc, când existau multe trupe care căutau pe poteci diferite, fiecare căutând să fie cât mai originală, ajungându-se la situaţia în care trupele au început să semene cât mai mult unele cu altele şi mai ales cu trupe de         dincolo ?

M.F.: Din păcate viaţa muzicală în România a suferit seisme mai dese decât se întâmplă în mod normal în lume şi din cauza asta nu se poate vorbi despre un mers normal al lucrurilor. Au plecat mulţi muzicieni din România, unii revin în România, degringolada datorită unei perioade îndelungate de cenzură, de strângeri şi presiuni este eneormă, lumea nu ştie ce să facă, nu ştie ce să reia, ce a fost bun, este foarte greu de decelat : CE, DE CE, CÂT ? ... şi nu văd nici-o urmă a unei continuităţi în multe dintre orientările muzicale care existau. E păcat, dar e o chestie foarte naturală, nu o deplâng. O regret puţin, dar ceea ce se-ntâmplă este firesc.

Rep.: Ai avut o preocupare permanentă pentru spectacole conceptuale. Câte dintre acestea s-au materializat  reuşind să le pui pe scenă fără probleme ?

M.F.: În ţară am făcut patru spectacole. Unul l-am prezentat la cel de-al doilea festival al Club A. În '70 se-ntâmpla asta. Acest spectacol avea o structură foarte definită cu toate că piesele aparţineau stilistic unor zone diferite, ele erau foarte legate între ele. De asemenea, o altă legătură era şi un background, un colaj care curgea aproape tot timpul în spate, greu de sesizat, fiindcă la un moment dat erau doar sunete subtile, slabe, care se auzeau precum curgerea unei ape sau alte chestii de felul acesta. Un spectacol foarte poetic în care răbufneau cred, cinci sau şase strigăte neevidente, dar care erau acolo, de revoltă la o situaţie care era mult prea apăsătoare. A fost apoi apoi un spectacol care se chema : "Corin, vampirul din flacon", de fapt, "Delfinul din flacon şi merele de aur", titlul schimbat, cu Horaţiu Mălăele, spectacol foarte legat de folclor, de tradiţii şi de mitologii, nu neapărat cele existente, ci mitologii gândite de mine şi întruchipate de noi şi mai ales de Horaţiu care juca în trei dintre cele cinci roluri. Spectacolul utiliza mult sintesizere şi "talking machine", la o vreme când şi acestea reprezentau un fel de experimente electronice, cu multă percuţie ba foarte puternică, ba foarte diversă, pentru că era Costin Petrescu la tobe, şi Mihai Creţu la bas electric şi contrabas, Gabi Căciulă la percuţie şi clape, Valentin  Andronescu la sintesizere, Ljubisa Ristici, cânta la sitar şi clape. Un alt spectacol se chema, "Tainicul vârtej", pe care l-am scurtat uşor din motive foarte diverse, nu numai din cauza cenzurii ci şi fiindcă am crezut  că trebuie compactizat pentru varianta apărută pe disc. Spectacolul era mult legat de preocupări ale lumii contemporane, încercam un contact mai apropiat mai puternic cu ceea ce se-ntâmpla în lume, cu preocupările tinerilor din lume, într-un moment în care aici acest contact era imposibil. Eu forţam chestia asta şi aşa se făcea că piesele se petreceau ori în locuri care păreau foarte exotice, deşi nu însemnau nimic altceva decât ce avem noi cu toţii, cum era de exemplu "Triunghiul Bermudei", ori cu preocupări care sunt etern umane, etern tinere. "Madama Butterfly" nu a apărut pe disc, neavând nici-o şansă să apară, fiind un cântec interzis. Eu mă prefăceam că uit acest lucru şi o cântam de fiecare dată, având apoi nişte circuri senzaţionale şi iar nu aveam voie să apar câteva săptămâni. Nici astăzi nu cred că este o piesă mult prea dorită.

Rep. : Ceea ce este interesant este faptul că şi astăzi dacă ascultăm albumul "Tainicul vârtej", constatăm că acesta rezistă în timp, piesele nu par perimate de noile curente muzicale, fiind extrem de greu să găsim sursa de inspiraţie, dacă a existat vreuna ...

M.F.: Explicaţie este foarte simplă. Eu nu am de gând să mă aliniez şi atunci este foarte greu să se perimeze ceva ce nu este aliniat. Doar lucrurile care se aliniază se perimează şi doar lucrurile care se aliuniază au o origine comună. Asta este. Eu încerc să fac nişte lucruri care sunt doar ale mele şi cu asta am terminat.

Rep.: Ce-mi poţi spune despre experimentele de sunet pe calculator pe care le-ai încercat. Ştiu c-ai început experimentele pe vremea când erai analist la centrul de calcul DCS când încercai să  realizezi "muzică pentru imprimantă" ?

M.F.: Am urmat atunci două direcţii care mi se par şi astăzi la fel de valabile ca şi atunci. Şi anume, o direcţie în care urmăream să creez cu ajutorul calculatorului, ceea ce se cheamă "compoziţie algoritmică". Programam calculatorul, aveam o rutină de scris pentru ICL care, în comparaţie cum ceea ce-mi scrie "note book"-ul pe care-l am în geantă, era catastrofală, care îmi realiza o partitură pe imprimantă care putea fi citită de cei care erau familiarizaţi cu ea. Aceasta era de fapt muzică scrisă. Am expus o astfel de partitură la o expoziţie extrem de importantă pentru cultura românească a acelor ani, în 1980, "Scrierea". Paritura o fost cântată de percuţionişti în cadrul manifestărilor colaterale ale acestei expoziţii. O altă direcţie era întradevăr de a face computerul să producă el sunete, sound card-urile nu existau pe vremea aceea, aşa că am încercat să scot pe calculator anumite sunete care să reprezinte ceva muzical. Făceam legătură între modul în care imprimanta bătea diferitele tipuri de caractere şi ieşea ceva ascultabil. Nu am insistat prea mult în această direcţie, dar continui şi astăzi căutările fiind mult ajutat de faptul că în calculatorul meu se află un "sound blaster".

Rep.: Ştiu că în ultimul timp ai avut preocupări legate de arta de avangardă expunând în mai multe saloane de expoziţie din SUA şi  Germania. Începuturile le-ai făcut încă din perioada în care te aflai în ţară. Cum de-ai reuşit să obţii o bursă în acea perioadă când se ştie că majoritatea porţilor de scăpare erau bine ferecate ?

M.F.: Am obţinut mai întâi o bursă de muzică şi artă la Salzburg şi apoi una la Darmstad, în Germania, la institutul de muzică experimentală de acolo. A fost ceva extraordinar deoarece încă de la sfârşitul anilor '70 am fost interesat întotdeauna de corelarea şi conglomerarea muzicii cu artele vizuale, cu mişcarea, cu dansul, sincretismul acestor forme de artă. Erau trimişi nişte observatori care vedeau ce se-ntâmplă îm cultura noastră la un anumit moment. Au văzut nişte spectacole de teatru la care făcusem muzica şi la a căror premieră expusesem nişte lucrări vizuale şi astfel am fost invitat ajungând în Austria abia după a treia chemare. Am fost chemat apoi în Israel unde după succesul Teatrului Mic cu spectacolul "Maestru şi Margareta" am fost mers împreună cu Cătălina Buzoianu pentru a pune în scenă acest spectacol la un teatru din Israel. Am făcut muzica pentru aproape 30 de spectacole de teatru.  

Rep.: Cum explici plecarea ta într-un moment în care nimeni nu se mai aştepta să pleci ?

M.F.: Poate nu se-aştepta nimeni să plec pentru că nici eu nu mă aşteptam să trebuiască să plec. Cu toate că răbdarea mea este proverbială s-au strâns atât de multe încât mi-a fost limpede că nu se mai poate continua cu toată îndărătnicia mea, cu nebunia din cap, cu toate privaţiunile pe care mi le-am impus. Nu vedeam nici-un orizont, nici-o stea. Aşa se face că m-am hotărât să rămân.

Rep. : Ce-mi poţi spune despre proiectele tale din Germania ?

M.F.: Sunt extrem de multe proiecte. Nu există producţie sau proiect sau producţie de artă vizuală care să nu însemne şi un proiect muzical, fiindcă eu fac în continuare toate aceste lucruri împreună.

Rep.: Expoziţiile tale sunt nişte happeninguri ?

M.F.: Nu, nu întotdeauna. Foarte adesea sunt expuse nişte lucrări care se cheamă "sound installation", nişte sculpturi sau nişte obiecte de artă care şi sună sau sunt înconjurate într-un fel sau altul de sunet. Foarte adesea fac şi "performance", mai puţin happening, dar nişte spectacole definite care mă au pe mine ca element activ şi care actez cântând sau sunând eu însumi. Continui de asemenea să compun muzică.

Rep.: Te-ai gândit să-ţi pui piesele vechi pe un album ?

M.F.: Nu neapărat. Chiar mă gândeam că e mai frumos să rămână un folclor, deci o chestie care se transmite oral, se transmite altfel decât pe un purtător hipersofisticat. Dar poate am s-o fac, dar deocamdată nu mă preocupă prea tare chestia asta.

Rep.: Ai ceva proiecte legate de România ? Anul trecut a fost intens mediatizat proiectul : "Zilele culturii contemporane româneşti în Germania", de la Wupertall, pe care le-ai organizat.

M.F.: Aceste proiecte mă ating mai puţin pe mine creatorul, implicându-mă foarte mult pe mine ca ins preocupat să întind fire şi sârme de legătură şi să orientez antene, să fac lumea să comunice. E drept că un artist nu poate să rămână doar la nivelul de a produce arta. Menirea unui artist nu este doar de a produce arta ci şi de a face lumea să comunice mai bine. Am iniţiat o acţiune foarte mare, care se cheamă "Întâlniri culturale româno - germane",. A însemnat asta o chestie care a ieşit foarte bine în prima ei fază, când am adus la Wupertall aproape 25 de oameni de artă de aici din România, după mintea mea, reprezentând bine momentul cultural actual românesc, cu toată tulburarea şi degringolada dar şi cu evidentele sale valori. Era prevăzut ca această acţiune să continue, să se repete la un moment dat, cât mai curând posibil, să devină independentă şi să lucreze singură. Bineînţeles că acum ea trebuie crescută şi câteva ediţii va trebui să stau în spatele ei. Sper ca la un moment dat voi putea să mă eliberez de acestă presiune care ia foarte mult timp şi bani. Doresc să arăt lumii că avem o cultură sincronă cu ceea ce pulsează pe alte meridiane şi este un fel extrem de elegant de a te prezenta pe tine însuţi.  Pentru viitoarele mele proiecte legate de România nu simt deocamdată nevoia să încerc ceva deoarece tulburarea este atât de mare încât mai bine aştept ca lucrurile să se calmeze, să se tempereze, să se lămurească fiecare, astfel ca să-şi revină într-o minimă matcă, care sigur nu va mai fi aceeaşi.