NICU VLADIMIR

“Rockul ca expresie muzicală te ajută să te eliberezi de energii care pot deveni negative”

NICU VLADIMIR – ULTIMUL INTERVIU

n.  8 decembrie 1950

d. 10 octombrie 1995

• Absolvent al Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu” din Bucureşti, secţia pictură, promoţia 1975.
• Grafician la ICSITE Bucureşti
• Alături de Mircea Florian, Dorin Liviu Zaharia, Marcela Saftiuc, Valeriu Sterian, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă etc. a reprezentat unul dintre “pilonii” principali ai “mişcării folk” din România.
• A publicat poezie în Luceafărul, Orizont şi Tribuna.
• Premiul I la “Primăvara Baladelor”, ediţia I-a (aexae-quo cu Mircea Vintilă).
• Peste 200 de apariţii în spectacole rock şI folk, cenaclul Flacăra, Piaţa Universităţii etc.
• Înregistrări la Radio Cluj.

Rep.: Ce se-ntâmpla cu mişcarea rock de la noi în perioada aceea de deschidere a României ?

N.V.: A fost, cred, o chestie de imitaţie la început. Adică au pătruns nişte zvonuri, pe urmă însoţite şi de material : discuri, ştiri de presă, "Europa Liberă", mai târziu "Metronom-ul" lui Cornel Chiriac ... S-au suprapus şi pe deschiderea politică de după '64. Puterea nu putea să ia măsuri foarte făţişe împotrivă, pentru că se-ntâmpla un lucru ciudat : pe deoparte, din cauza cenzurii mesajului se atenua cumva, se metaforiza, se făcea mai subtil, ceea ce a fost spre binele cântecelor, "produselor artistice", să le numim aşa. Şi chiar când s-a putut să ai un mesaj direct, să încerci să te exprimi direct într-o problemă care te râcâia, descopereai că pateticul nu e tot una cu tragicul. Adică tragicul rostit patetic parcă sună mai prost decât tragicul rostit senin. În felul ăsta am ajuns la interesul pentru folclor. Folclor - folclor, adică seninătatea asta totală, până şi în voce. Sigur, aveam teme, dar nu erau teme, era viaţa noastră. Eram pândiţi şi primejduiţi de tot felul de lucruri şi încercam să comunicăm între noi despre toate astea. Am descoperit atunci, obligat fiind cumva, că limba de toate zilele nu-ţi ajunge să comunici integral tot ce ai de zis şi că o faci mai bine prin artă. Eu eram pe vremea aia la Liceul de Artă Plastică şi pe urmă la Grigorescu (NA : Institutul de Artă Plastică “Nicolae Grigorescu”) şi puteam să compar ce poţi să zici prin pictură şi ce poţi să zici prin cântec, cuvinte, poezie ş.a.m.d. Am văzut foarte clar că pentru a vehicula mesaje compuse din sentimente nu comunci cu definiţii raţionale. Trebuie să le combini cumva ca să-ţi dea o aproximaţie cât mai aproape de esenţă. Şi aşa s-a urcat cumva nivelul intelectual al cântecelor. Iar eu cred că faţă de americani şi de occidentali, poetic vorbind, eram mult deasupra. Rockul ca expresie muzicală te ajută să te eliberezi de energii care pot deveni negative, când stau acolo şi zac şi se-mput. Trebuie să le dai drumul, cumva. Iar o dovadă că folk-ul ţinea miezul chestiei ăsteia era faptul că înseşi trupele rock intrau uneori pe teritoriul ăsta al folk-ului şi scoteau câte o perluţă : ... şi Phoenix, ... şi Sfinx , ...şi altele. Se mai întâmpla un lucru : puteau să te reprime făţiş sau nu. Şi zic că tocmai din cauza creşterii nivelului intelectual al întregii chestii, treaba n-a fost atât de vastă ca-n America, unde erau şi mecanici auto şi vagabonzi, pur şi simplu. La noi erau studenţi, erau elevi care puteau recepta mesajul, care puteau produce mesaje asemănătoare. Or, autorităţilor nu prea le dădea mâna să se pună încă odată cu studenţii. Mai avuseseră probleme, nu cu mult înainte, la o demonstraţie pentru Crăciun. Era o tensiune continuă. Eu am văzut oameni tunşi cu briceagul pe stradă, fete cu fuste tăiate, cu ştampile puse direct pe picior . Adică era o chestie total barbară. Dar dacă erai student,  te dădeau deoparte, te făceau scăpat cumva. Eventual, te luau la secţie şi încercau să te lămurească, dacă nu reuşeau te trimeteau acasă sau îţi anulau buletinul pe motiv că nu semeni cu poza şi te duceai cu poze actuale şi îţi dădeau buletin cu poza respectivă. Şi era de tot hazu', la un moment dat începuse să ne placă. Pe de altă parte, chestia cu pleata eu mi-am asumat-o ca pe un steag. Am zis : “Eu sunt clar în război cu ăştia, şi e bine s-o ştie şi ei, şi să ştie şi alţii, şi atunci nu mă tund”. Puteau să o lase şi trecea, ca orice modă, în doi ani. Au făcut-o obiect de reprimare şi s-a transformat în simbol al rezistenţei. Tot omu'-şi lăsa pleată ca să spună clar pe ce parte e. Că mai luam noi şi plase, că ne mai întâlneam cu câte-un pletos care ne escroca, asta e altceva. Şi ne cam lăsau în pace. Dar au găsit alte metode. Una dintre ele a fost Cenaclul Flacăra, care a avut comandă clară să ia toată treaba asta şi s-o deturneze, s-o scoată de pe şinele ei şi s-o ducă pe alte şine şi a făcut-o. A reuşit s-o facă destul de dibaci. Americanii au rezolvat numai cu banii, au luat-o pe partea economică : au industrializat muzica. În prima etapă le-au luat produsele ca unor artizani şi le-au vândut. Le-au dat cu banii pe la nas ... le-a plăcut. Acum nici măcar nu mai comercializează produsele creatorilor adevăraţi de acolo, ci creează gata compozitori.

Rep.: Crezi că a supravieţuit totuşi ceva ?

N.V.: Eu cred că da. Mă aşteptam să fie un nou val, o chestie masivă după '89, dar se pare că e o zăpăceală d'asta din care nu se alege nimic încă, dar sper să se aleagă, că nu se poate să rămână aşa, în muzică, dar şi mai larg. Ca stil de viaţă m-ar îngrijora să nu devieze, pentru că acum au apărut drogurile. Chiar în mişcarea hippie nu era îsta esenţialul, adică sigur că aveau bairamurile lor, se plimbau cum vroiau cu minţile, pe unde îi ducea LSD-ul, dar asta era doar o latură. Cei din generaţia actuală au un simţ al opoziţiei prompte. Adică dacă-i spui ceva, întemeiat sau nu, se opune. Libertatea e responsabilitate în primul rând. Or să descopere ei că legile nu se ascultă, nu se încalcă, ci se fac. Trebuie să faci legea ta. Dincolo se văd urmări clare. Eu zic că mişcarea ecologistă se trage direct din flower power şi din hippie. Ăştia au umblat tată, s-au dus până-n Tibet, s-au dus până la Katmandu, au stat în locuri din Amazonia. Au umblat zdravăn de tot şi au dat de locuri în care natura e natură, şi de locuri în care natura nu mai e natură, şi de locuri în care te duci şi-ţi vine să borăşti. S-au întors în oraşe, au văzut că-n oraşe e pustia pustiei şi că nu poţi să comunici unul cu altul ... E clar că de-acolo se trage ecologia ca fenomen de masă. Establishment-ul a luat-o peste bot atuncea tare de tot, nu numai că au oprit un război dar au dat o grămadă de drepturi negrilor, femeilor, au lansat o grămadă de programe sociale, pe care nu le aveau şi nici nu se gândeau să le facă vreodată şi le-au făcut - adică lucruri foarte concrete. Care sunt, concret, valorile promovate de cultura rock ? Mă refer la valori morale, valori estetice şi la legătura cu religia. Cea mai importantă e libertatea, fără doar şi poate. Sinceritatea decurge deja din libertate, când  ţi-ai asumat libertatea ... Cu estetica e mai complicat, pentru că la prima vedere este aspectul şocant, dar nu sunt deloc sigur c-ar fi cel mai adevărat. Factorul religios s-a manifestat cu multă acuitate, pentru că în primul rând mişcarea hippie era interesată în hinduisme şi mişcări orientale religioase. De aia s-au dus şi tot dus în Katmandu şi-n alte locuri. I-au păcălit o grămadă de "guru" pe acolo care se fabricaseră repede.

Rep.: Deci creştinismul nu-i satisfăcea ?

N.V.: Creştinismul lor, care era practicat convenţional, nu-i satisfăcea. Trăirea mistică o găseau în droguri, în primul rând. O afirmă Eliade şi spune un lucru foarte just : a ajuns să eşueze tocmai pentru că s-a democratizat utilizarea drogului în scopuri sacre. Droguri în religii anume îl lua numai un anume om, cu pregătirea şi iniţierile lui, şi ajungea la ceva cu asta. Când le iei în masă, şi nu ştii prea bine de ce, ajungi aiurea. Dar l-au căutat pe Dumnezeu. Mişcarea hippie ne-a adus importante câştiguri culturale. Aşa am descoperit, cât am putut, cultura orientală , că altfel nu ne interesa, ce treabă aveam noi cu Confucius sau cu Budha. Dar pentru că ei erau interesaţi de asta, ne-am dus şi noi pe urmele lor şi am ajuns la ăştia. Ca până la urmă, ăia care au fost fericiţi, au reuşit să ajungă înapoi la Cristos, de unde plecaseră nu prea lămuriţi. Adică poate se botezaseră, dar nu mai mult. Sigur, mişcarea rock nu a dat mistici şi mari teologi, deşi George Harrison, de exemplu, a trecut prin crize mistice importante. Dar a avut o trăire religioasă. Ăştia trăiau în familii, mulţi dintre ei, familii hippie, care aveau ritualuri antice de o anumită natură. Şi aicea se întâmpla uneori la fel. Până şi băţu' ăla de santal ..., pentru că eu mă duceam la Mirecea Florian şi când intram în casă punea cinci beţe de santal şi le dădea foc. Ca preocupare dominantă sau măcar importantă a mişcării ăsteia a fost cu siguranţă şi problema religioasă.

Rep.: Care e relaţia culturii rock cu politicul ?

N.V.: Cred că a fost tot timpul împotriva autorităţilor, a statului, a establishment-ului în partea aia, în Occident, împotriva dictaturii, în partea asta. Toată Europa de Est era împânzită de trupe. Când m-a luat pe mine la Securitate - aveam 17 ani - m-au întrebat dacă n-am legături cu polonezii şi cu cehii. În Cehia nu se-ntâmplase încă mare lucru, urma să se-ntâmple. Au fost nişte perioade distincte : perioada hippie a fost clar o perioadă când s-a refuzat societatea comună şi s-a întors spatele pur şi simplu. S-au dus să trăiască în deşert, în comunele lor, să plece în Katmandu sau nu ştiu unde. N-au mai vrut să ştie. Şi-au văzut de treaba lor.

Rep.: La noi în ţară ce-au făcut ?

N.V.: La noi se adunau în bairamuri, făceau excursii prin ţară. Asta din când în când, nu puteai s-o faci tot timpul. În rest, vagabondai cu mintea. Asta era soluţia cea mai la-ndemână. Sau făceai artă, nu neapărat muzică, puteai să pictezi, să scrii poezie ş.a.m.d. La un moment dat s-au topit cumva toate astea, începând cu punk-ul, cred eu, o mişcare opusă ăsteia  dinainte, care era îndreptată clar tot împotriva îputeriiş, dar în luptă directă cu ea şi acuzând-o că "de fapt voi ne-aţi adus în halul ăsta, şi voi sunteţi la fel ca noi, la fel de împuţiţi", că nu puteai să te apropii de un punker ... Ştiu că în '89 eram la Düsseldorf şi trebuia să stai la 30-40 de metri de un grupuscul din ăsta pentru că puteau să-ţi dea cu o sticlă în cap. Erau foarte violenţi, foarte murdari, dar ăsta era mesajul clar : "şi voi sunteţi ca noi, degeaba vă mascaţi cum vă mascaţi şi voi sunteţi vinovaţi". Pe urmă a devenit modă ... că aşa se-ntâmplă. Adică poţi să adopţi, pentru un moment scurt, un soi de "estetică a urâtului", să te exprimi prin ea, dar rişti în acelaşi timp să devină etalon de alt frumos, o alternativă de frumos. Uite... Picasso - după ce au bombardat nemţii Guenica, plângea inima-n el şi a fost revoltat şi a pictat "Guenica", ca pe un urlet. A început să caşte foarte multă lume gura şi foarte mulţi au început să picteze la fel, că "ce frumos e !" şi au ajuns să creeze chestii din astea, frumuseţe urâtă, dar nu ca o revoltă la ceva, ci în sine, ca o valoare estetică în sine. Ăsta-i riscul ! Mai încoace nu ştiu ce se mai întâmplă. Cred că e o ameţeală deocamdată, deşi mai apar mici luminiţe, dar care sunt repede înăbuşite de industrie. De exemplu, Suzanne Vega, Tracy Chapmann etc., care mi s-au părut fenomenale şi aşteptam continuarea care n-a mai venit, adică nu s-au mai auzit. Sunt prea mulţi ăia care hornăie şi fac cum fac pe-acolo. Dacă ar face-o cum o făceau Sex Pistols, care erau autentici, şi ăsta era mesajul pe care-l scuipau peste ăia, ar fi o chestie, dar când fac că aşa se face ... E o linişte asurzitoare ...

Rep.: Am putea spune că mişcarea rock implică un comportament deviant, dar nu în sens patologic, în cazul în care tinerii trăiesc într-o societate alienată ?

N.V.: Societatea nu e alienată e de-a dreptul schizofrenică. Sciziunea e multiplă şi aproape definitivă, iar segmentul cel mai puţin unitar din societatea asta sunt tocmai tinerii. Adică ei neagă pentru că nici n-au ce găsi ca valori de care să se agaţe în cioburile astea, dar îşi găsesc, că asta au de făcut - sî-şi găsească valori şi să-şi facă propria construcţie, să-şi facă legile. Dacă-şi fac legile, pe urmă au şi putere. Aşa ? ... cine deviază de la cine ? În mod “on the groove” ei ar fi cei îndreptăţiţi, că ei sunt ultimii veniţi... Dacă nu stau pe şine deviază, dar şinele astea nu mai există. Poţi să zici că nu stau laolaltă cu societatea, dar că deviază - n-au de unde devia, cel puţin în cazul României. Cel mai bine ar fi să se-adune mai repede, să-şi găsească legile şi să facă curat, Jim Morrison, de exemplu, a trecut prin crize mistice importante. Dar a avut o trăire.