1971 - 1975
ROCK SUB SECERĂ ŞI CIOCAN - III - INTERDICŢII - 1971 - 1975
de Nelu Stratone
Marea majoritate a formaţiilor avea un dublu repertoriu. Unul de “seri dansante” bazat pe “cover”-uri şi succese comerciale, prezentat în cluburi sau în restaurantele de pe litoral şi destinat atragerii unui grup cât mai numeros de fani şi altul, total original, “de concert”, care era prezentat ceva mai rar şi se adresa în special celor “iniţiaţi”.
Avea să fie unul dintre cele mai bune momente ale rock-ului românesc. În acest context are loc cel de-al doilea festival Club A, unde majoritatea formaţiilor s-au prezentat la un nivel artistic ridicat prezentând, cele mai multe dintre ele, lucrări complexe. După o preselecţie serioasă, la faza finală a festivalului, desfăşurată la Sala Palatului, în perioada 10 - 17 mai 1971, au participat 11 formaţii: Carusel (Arad), Phoenix şi Clasic XX (Timişoara), Chromatic Group 4 (Cluj Napoca), Dentes (Tg. Mureş), Roşu şi Negru (Iaşi), Metronom, Sfinx, Mondial, Olimpic 64 şi Modern Group (Bucureşti). Trofeul "Club A", a fost câştigat de clujenii Chromatic Group 4, leaderul trupei, Sorin Tudoran, împreună cu Dan Andrei Aldea (Sfinx), fiind desemnaţi cei mai buni chitarişti din festival.
Mai multe săptămânale (Săptămâna, Flacăra, Tribuna, Orizont, Cronica) deschid o rubrică permanentă de muzică rock acesta fiind momentul debutului gazetăresc al lui Cornel Chiriac, Florian Lungu, al fraţilor Octavian şi Florin Silviu Ursulescu, urmaţi de Aurel Gherghel, George Stanca, Petru Umanschi, Florian Pittiş, Andrei Partoş sau Cornel Ionescu.
După revenirea "tovarăşului" dintro vizită oficială în R.P. Chineză şi R.P.D. Coreeană, sunt elaborate celebrele "teze", din aprilie 1971, referitoare la educarea comunistă a tineretului, în care erau criticate influenţele occidentale în artă, ţinută şi vestimentaţie. Aceste "teze", oficializează cenzura şi permitea muşamalizarea tuturor abuzurilor săvârşite de organele de ordine sub pretextul educării tineretului. Din acel moment, muzica rock este atent supravegheată de fel de fel de activişti de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste sau de organele de securitate. Mai mult, membrii unor formaţii au fost constrânşi prin diverse metode să colaboreze cu securitatea şi să întocmească note informative referitoare la colegii de trupă.
Acum încep să apară “mugurii” cenzurii. Mai întâi au fost problemele de ţinută. Pentru ca o formaţie să apară la televiziune sau într-un concert mai important era obligatoriu ca “băieţii” să fie tunşi, să nu se “bâţâie”, şi să fie îmbrăcaţi decent, în “uniforma trupei”, în “cămăşi populare” sau în costum şi cămaşă cu cravată. Nu erau permise tricourile şi blugii, expresii ale cosmopolitismului burghez. Se cenzura totul, de la scenarii de filme sau chiar filme gata terminate, la proză, poezie, texte de melodii sau ...afişe de spectacole.
Se interzice trupelor româneşti să cânte în limba engleză în festivalurile şi concertele importante, pe înregistrările discografice sau în apariţiile de la Radio şi la Televiziune. Mai apoi, încep să se ceară textele tuturor pieselor cântate şi se “sugerează” modificarea unora dintre ele. Este momentul în care tot mai multe trupe apelează la textele unor poeţi clasici sau compun piese predominant instrumentale. Multe formaţii nu rezistă şicanelor din ce în ce mai evidente şi se desfiinţează sau se retrag în activitatea de club, acolo unde situaţia era ceva mai relaxată.
Tot atunci începe o adevărată vânătoare de “pletoşi” şi “vagaboande”. Echipaje de miliţieni, însoţite de “gărzile patriotice muncitoreşti”, patrulau pe străzi, în preajma liceelor sau facultăţilor, a sălilor de concert sau a restaurantelor şi reţineau toţi tinerii care nu erau tunşi corespunzător, pe cei care aveau blugi sau fetele care purtau “mini” sau “maxi”. În funcţie de împrejurări, unora li se băga pe loc foarfeca în păr şi trebuiau apoi să se ducă să se tundă, alţii erau duşi cu duba la frizer, unde se făcuseră deja cozi serioase sau, de cele mai multe ori, erau duşi la secţia de miliţie unde erau amendaţi sau chiar bătuţi pentru motive stupide sau inventate.
Blugii, fustele scurte ori cele excesiv de lungi, cădeau de asemenea pradă furiei proletare, fiind rupte sau tăiate sistematic cu foarfeca. Asta în cazul fericit în care “oamenii legii” n-o puneau şi de un mic viol muncitoresc pentru a pedepsi “paparuda” care purta mini: “Îţi dăm noi ciocane, dacă asta cauţi!”. Culmea este că reportajele despre “pletoşi” şi “minijupiste” aveau să isterizeze masele în aşa măsură încât, de cele mai multe ori, oamenii de pe stradă nu mai aşteptau intervenţia “organelor” ci încercau să facă ei singuri “dreptate”. Această vânătoare absurdă, avea să se prelungească până prin 1972 - 1973, când a căzut pradă, “mâniei muncitoreşti”, odrasla nu ştiu cărui tovarăş, cu o funcţie importantă în partid, şi toate “raziile” au încetat ca prin minune.
În aceste condiţii asistăm la un regres evident al rock-ului, mai ales că se redusese serios şi numărul turiştilor străini de pe litoral. Phoenix, Sfinx, Mondial sau Roşu şi Negru, devin “trupe fanion”, afirmându-se însă şi o serie de trupe noi: Experimental Q, Acustic T’74 şi Modal Q (Cluj), Progresiv TM, Gramophon şi Univers (Timişoara), Grup ‘74 (Braşov), Miraj şi Statuar (Oradea), Stereo şi Nimbus (Sibiu), Transfer şi Ethos (Iaşi), Azur (Ploieşti), Romanticii, F.F.N., Catena, Academica, Curtea Veche nr. 43 şi Columna (Bucureşti). Asistăm la o evidentă diversificare a stilurilor muzicale, cu o preferinţă specială pentru rock-ul progresiv şi hard rock.
"Cenaclul Flacăra", şi-a început "şedinţele" în vara anului 1972, la iniţiativa poetului Adrian Păunescu, redactor şef al revistei “Flacăra”. La început, acesta avea un caracter underground, fiind organizat la Casa de cultură a sectorului 1 (str. Slătineanu), apoi în săli din ce în ce mai mari: săli de sport din licee, sălile de spectacol ale sindicatelor, ajungându-se, încet încet, la săli polivalente şi stadioane.
Cenaclul propunea, la începuturile sale, promovarea poeziei şi prozei cu valenţe avangardiste sau comemorarea unor poeţi importanţi ai neamului. Pe lângă tinerii poeţi şi actori, care recitau sau îşi citeau produsele literare, sunt invitaţi şi cei mai buni muzicieni folk ai momentului, Mircea Florian, Nicu Vladimir, Doru Stănculescu, Vali Sterian, Marcela Saftiuc, Dan Chebac, Virgil Ioniţă, Mircea Vintilă, Adriana Ausch, Horia Stoicanu şi formaţiile Sfinx, Pro Musica şi Phoenix, tocmai numele care “aveau ceva de spus” în acest cadru.
Toată lumea a “căzut în capcană”, crezând în “sinceritatea” lui Păunescu. Din nefericire, acesta dorea în primul rând promovarea propriei sale opere, astfel că, după ce profită de “numele” invitaţilor pentru a-şi creea un public fidel, avea să se descotorosească foarte rapid de cei “incomozi”, cenaclul căpătând dimensiuni megalomanice.
Cele mai importante apariţii discografice ale acestei perioade sunt: Phoenix - trei albume: “Cei ce ne-au dat nume”, “Mugur de fluier”, “Cantafabule” şi un EP, Sfinx - două albume: “Lume albă” şi “Zalmoxe” şi trei EP-uri, Mondial - un album, Progresiv TM – albumele “Dreptul de a visa” şi “Puterea muzicii”, FFN cu trei LP-uri: “Zece paşi”, “Zi cu zi” şi “Un joc”, Romanticii - două EP-uri (unul cu Dida Drăgan), Roşu şi Negru cu trei EP-uri şi cele 5 albume colective din seria “Formaţii pop nr. ”.
O veste tristă avea să îndolieze ziua de 5 martie 1975. Prietenul nostru de “dincolo”, Cornel Chiriac, fusese asasinat în noaptea precedentă la Munchen. Nici până astăzi nu se ştie sigur dacă a fost un accident sau “mâna lungă a securităţii” române. Dispărea cel care ne învăţase să-i iubim în egală măsură pe Beatles şi Jimi Hendrix, Cream şi Janis Joplin, Soft Machine şi Phoenix.
Una dintre revistele care promovau sistematic rock-ul era “Săptămâna”, care organiza, la Sala Palatului, “Gala Top Săptămâna”, unde erau invitate formaţiile şi muzicienii aflaţi pe primele locuri din clasamentele anuale stabilite de cititori.