1961 - 1965

ROCK SUB SECERĂ ŞI CIOCAN - I - ÎNCEPUTURI - 1961 - 1965

                                                                                                                          de Nelu Stratone

“Bună dimineaţa, tovarăşi! Vă prezentăm lecţia de gimnastică… Şi acum, cu toţii cu muzică, începem  …Unu … Doi … Trei … Patru… Unu… Doi...”. Cam aşa începea programul de radio a unei zile lucrătoare a anilor ‘60, atunci când lumea era împărţită în două “lagăre”, aflate în plin “război rece” şi  despărţite  de "cortina de fier".

După “lecţia de gimnastică”, urma crainica care ne anunţa pe un ton patetic: “Urmează un program muzical”.  Zilnic, ciuleai urechile aşteptând ceva ce puteai asculta doar la Radio Beirut, Radio Novisad, Radio Monte Carlo sau Radio Luxembourg. Nici vorbă! Ascultai din nou, pentru a două suta patru zeci şi şaptea oară, coruri precum “Privesc din Doftana”, “Hei rup!” sau “Republică măreaţă vatră”. Urmau apoi, şlagărele ...mobilizatoare, de genul: "Macarale", "Şoferul de la ONT", "Marinică, Marinică" sau "Tropa - Trop".

Singura emisiune de radio în care puteai asculta muzică de pe alte meleaguri era ..."Din muzica popoarelor",  acolo unde, redactorii muzicali mai îndrăzneţi difuzau uneori, pe lângă piese din folclorul chinez, rus sau malgaş şi câte o melodie country  sau un negro spiritual.

În aceste condiţii, singura distracţie a tinerilor rămâneau piesele de teatru, filmele şi serile dansante, astfel că sălile teatrelor, cinematografelor şi ale cluburilor muncitoreşti şi studenţeşti, erau arhipline. Printre filmele ruseşti de război, se strecura, în scopuri strict educative (după modelul "Vedeţi ce se întâmplă acolo? Noi nu trebuie să ajungem ca ei!"), şi câte-un film de provenienţă occidentală, cu "modelele negative” din viaţa tineretului. Bineînţeles că aceste filme erau vânate de toţi liceenii şi studenţii, pentru că, acolo, în sala de spectacole, timp două ore, aveau mirajul că trăiau alături de cei cu adevărat liberi.

Acesta este şi motivul real al imensului impact pe care  l-a avut filmul "Tinerii", altfel un film banal şi modest realizat artistic, care, datorită prezenţei în distribuţie a cântăreţului britanic Cliff Richard şi a formaţiei The Shadows, a permis o primă legătură directă cu muzica occidentală. Şi dacă o să staţi de vorbă cu orice individ care s-a apucat de cântat în anii ‘60, o să constataţi că mai păstrează încă în memorie, după mai mult de 50 de ani, scene întregi din acea peliculă, văzută probabil de zeci de ori, în ciuda cozilor interminabile de la casele de bilete.

Bănuiesc că tot la fel se explică şi o anumită nostalgie, a românilor trecuţi de 50 de ani, după Elvis Presley, Raj Kapoor, Vico Toriani, Adriano Celentano, Sarita Montiel, Giani Morandi sau mai târziu Raphael, cei care au fost eroii altor filme muzicale prezentate pe ecranele noastre în anii ‘50 - ’60.  

După modelul "marelui popor rus", fiecare şcoală, facultate sau uzină avea un club, care avea obligativitatea să organizeze şi seri dansante, renumitele "joi ale tineretului" (indiferent de ziua în care se desfăşurau acestea). Şi cum un magnetofon costa destul de scump, era mult mai ieftin pentru activiştii care organizau aceste acţiuni să găsească în şcoală sau întreprindere câţiva tineri dispuşi să cânte. Aceştia nu puteau avea pretenţia să fie plătiţi, fiind vorba de ...muncă patriotică, nu?…şi, în plus, se putea raporta la "raion" sau la "regiune" (conform organizării teritoriale din anii 60) : "...ştiţi, avem şi noi o orchestră...", de aici rezultând primele sau avansările activistului respectiv.

Avantajul celor care cântau în astfel de "orchestre" era că se fofilau de la acţiunile ceva mai dificile specifice perioadei: curăţenia la locul de muncă, măturatul străzilor, strânsul recoltei, prespălarea cartofilor murdari etc., cu fraze de genul: "...ne pare rău, dar noi nu putem merge cu dumneavoastră pentru că avem repetiţie pentru concertul din acestă săptămână".

În plus, mai erau şi diferitele concursuri  muzicale cu caracter raional, regional sau naţional, un bun prilej  pentru a chiuli motivat de la cursuri sau de la serviciu. Şi, nu putem uita, mirajul statutului de vedetă, aşa cum văzuseră în “Tinerii” : "…toate fetele frumoase vor fi la picioarele noastre".

Printre primele formaţii “vocal - instrumentale” apărute în România s-au aflat: Sfinţii (devenită apoi Phoenix), Stelele, Terra Six, Fluscher, Uranus şi Clasicii (la Timişoara), Orfeu şi Fraţii Turdeanu (Arad), Lotus (Rm. Vâlcea), Pionierii, Tinerii, Sideral, Cometele, Roşu şi Negru, Sfinx, Sincron, Olimpic 64, Cascadele, Coral, Delta, Stelele 23, Entuziaştii, Nordic, Mamaia Quintet (toate din Bucureşti), Index 66 (Cluj).  

Dotarea tehnică era dezastruoasă. Amplificarea se făcea, în cel mai fericit caz, printrun magnetofon "Tesla - Sonet Duo ", chitarele erau de construcţie proprie, după modelul celor din film, tobele erau luate de la organizaţiile de pionieri sau de la fanfară, iar dacă clubul era bine dotat, mai puteai găsi câte-un pian, saxofon, clarinet sau nişte viori. Repertoriul era selectat în funcţie de cultura muzicală a fiecăruia sau, de cele mai multe ori, de preferinţele instructorului care răspundea de trupă. El cuprindea multe "jazz"-uri, improvizaţii spontane sau reproduceri, "după ureche", ale unor piese ascultate accidental la un post de radio sau la juke - box - urile care împânziseră, la un moment dat cluburile şi restaurantele din România. Exista o oarecare preferinţă pentru piesele instrumentale, dar nu era evitat nici rock’n’roll-ul, soul-ul, beat-ul sau, bineînţeles, piesele sentimentale. Important era faptul că, toată lumea se simţea bine.

Componenţele formaţiilor proaspăt apărute erau extrem de eterogene şi create pe criterii strict subiective. Pasiunea pentru muzică, care lega ca un magnet, colegii de liceu, facultate sau uzină sau prietenii din cartier, era un motiv suficient pentru a te apuca de cântat într-o formaţie, astfel că, numeroşi tineri elevi, studenţi sau muncitori, fără nici o pregătire muzicală prealabilă, începeau repetiţiile, sperând că vor reuşi să cânte în trupă, sub îndrumarea vreunui bătrân jazzman sau a unui instrumentist din fanfară.

Lucrurile se cam complicau atunci când apăreau în sala de repetiţie, absolvenţi de Conservator, elevi ai şcolilor de muzică sau tineri care aveau o oarecare pregătire muzicală din familie. Aceştia veneau cu anumite pretenţii : armonie, note muzicale, solfegii etc.

În plus, în acea perioadă în toate liceele se învăţa numai limba rusă, existau extrem de puţine clase de franceză, germană şi engleză, astfel că, dacă aveai ghinionul să fii solist vocal şi să cunoşti vreo tipă de la engleză care-ţi explica că n-a înţeles nimic din ceea ce ai cântat tu, te lăsai definitiv de cântat. Pentru că, oricât ar părea de ciudat acum, când majoritatea tinerilor vorbesc limba engleză, atunci, o mare parte dintre soliştii formaţiilor vocal instrumentale îşi scriau textele ..."fonetic".

Astfel, discrepanţele valorice dintre membrii formaţiilor, cultura şi preferinţele muzicale diferite, absenţa unor resurse materiale care să permită cumpărarea unor instrumente, au dus la modificarea destul de frecventă a componenţelor trupelor şi chiar a genului muzical abordat. De asemenea, nu toată lumea îi privea cu ochi buni pe, “greierii pletoşi”, care-şi dădeau duhul pe scenă, motiv pentru care, de multe ori, aceştia erau marginalizaţi, vecinii şi colegii de muncă sau şcoală, care nu aveau aptitudini muzicale, fiind de fapt invidioşi, mai ales, pentru succesul pe care tinerii muzicieni îl aveau în rândul anturajului feminin. 

Poate tocmai de aceea, una dintre primele teme abordate în textele formaţiilor româneşti a reprezentat-o definirea identităţii de artist: “Băi fraţilor, şi eu sunt ca voi, numai că, mai am şi alte preocupări, mi-a fost dat să am şi talentul să cânt”. Ruptura dintre gruparea “muzicanţilor rock” şi a fanilor lor, a “nenormalilor la cap” cum li se spunea, pe de o parte, şi cea a “lumii normale”, cum le plăcea celorlalţi să se autodefinească, odată produsă era cam greu de refăcut şi avea să se agraveze în timp până aproape de zilele noastre.

Începând cu anul 1964, o nouă tentaţie a apărut pentru cei care făceau parte dintr-o formaţie. Posibilitatea de a petrece o vară întreagă pe litoral, cântând la unul din numeroasele restaurante construite la Mamaia sau la Eforie. Cineva din Ministerul Turismului s-a gândit că ar da bine dacă, pe lângă porţia obligatorie de muzică populară românească, le-am oferi turiştilor străini, destul de numeroşi la vremea respectivă, şi puţină muzică rock sau beat, aşa că, toţi şefii de restaurante au plecat în căutarea formaţiilor respective.

Acest fenomen, care astăzi pare degradant pentru un muzician din sfera rock-ului adevărat, a făcut mult bine în acel moment. Băieţii aveau pentru prima dată posibilitatea să repete şi să cânte împreună o vară întreagă, de aici, rezultând acumulări cantitative şi calitative importante. În plus, faptul că o mare parte dintre turişti veneau din Occident, le oferea muzicienilor posibilitatea schimbării din mers a repertoriului, în funcţie de reacţia acestora. Şi mai erau şi fetele acelea blonde, cu picioare lungi, venite tocmai din Peninsula Scandinavă, care făceau ca vara să treacă mult mai plăcut. Iar cum, uneori, acestea erau puse pe măritiş reuşeau astfel să te scoată din ţară, care reprezenta, la vremea respectivă, visul multor adolescenţi din România.