1966 - 1970

ROCK SUB SECERĂ ŞI CIOCAN - II - DESCHIDERE - 1966 - 1970

                                                                                                                          de Nelu Stratone

După câteva luni petrecute la mare, cu cântări seară de seară, întrunul din numeroasele restaurante deschise la Mamaia sau Eforie, multe trupe au acumulat mai multă experienţă profesională, multe dintre ele se întorceau cu un repertoriu nou, datorat, în cea mai mare parte turiştilor străini, care-i "aprovizionau" cu discuri noi, dar şi cu scule profesioniste, cumpărate de la colegii ceva mai "avuţi" sau de la numeroasele formaţii străine ce cântau la vremea respectivă pe litoralul românesc.

Dar oricum, vara nu ţinea decât trei sau patru luni, şi, odată revenit acasă, trebuia să te trezeşti din visare. Ajuns aici, aflai că nu ai voie să cânţi într-o altă limbă decât în română, asta dacă doreşti să apari în vreun concert. Te apucai să faci texte în limba română, dar acestea "sunau ca dracu" (după cum avea să se exprime plastic o personalitate politică prin '89), aşa că lui Dorin Liviu Zaharia, apoi şi altora, le-a venit ideea unor texte ...fonetice, în care nu prea contau cuvintele, important fiind ca frazarea să semene cât mai mult cu cea din textul original. În acest fel puteai să cânţi liniştit în limba engleză, oricum la calitatea sculelor din epocă nu se-nţelegea prea bine ce spuneai, iar, dacă te-ntreba cineva de sănătate, îi arătai cu seninătate textul românesc.

Cu timpul s-a pus şi problema creaţiei. Începuseră să se organizeze diferite concursuri şcolare sau studenţeşti şi pentru a avea  libertatea de a repeta într-un club era obligatoriu să-l reprezinţi la concursurile respective. Aşa au apărut primele compoziţii. Se crease o adevărată “modă” a prelucrării unor melodii populare. Dădea destul de bine la publicul care nu era familiarizat cu ce se cânta pe dincolo şi în plus aveam şi noi posibilitatea să vorbim despre "curentul pop românesc". Se utiliza sintagma “muzică pop” şi nu “muzică rock”,  cea din urmă apărând ceva mai târziu, prin anii ‘70, şi în plus, avea să-i sperie grozav pe activiştii vremii.

Radioul şi Televiziunea au ...muşcat imediat din momeală şi formaţii precum Sincron, Sideral, Phoenix, Roşu şi Negru, Entuziaştii, Sfinx, Olimpic '64 sau Coral au început să apară destul de frecvent în programe. Problemele au apărut în momentul în care anumite formaţii au dorit  să-şi înregistreze şi alte compoziţii proprii cu anumite versuri care nu prea respectau indicaţiile primite. "De ce nu cântaţi voi pe versurile clasicilor. De ce vă trebuiesc vouă versuri proprii ?" - erau adesea apostrofaţi cei care încercau să-şi impună propriile creaţii. Unii au cedat, şi sunt de înţeles, pentru că fascinaţia de a deveni vedetă era mult prea mare, dar, spre cinstea lor, mulţi au refuzat să facă un compromis ei riscând suspendările de rigoare.

Acesta este momentul autoexilării multor formaţii rock româneşti în cluburile studenţeşti, singurul loc unde se puteau exprima aşa cum doreau. Devin celebre cluburile bucureştene de la Casa studenţilor “Preoteasa”, IATC, 303 (Institutul Politehnic), Vox (Facultatea de medicină) şi Iorga (ASE) sau cele din Timişoara, Meca, PM7 şi Ada Marinescu,  unde tinerii umpleau până la refuz micuţele săli pentru a urmări concertele rock.

Îm primii ani  ai “epocii Ceauşescu” asistăm la o relativă relaxare atât politică cât şi socială. Printre beneficarii acestei relaxări s-au aflat şi fanii muzicii rock care au avut doi ani “plini”. Se afirmă trupe noi care, alături de cele deja prezentate în primul capitol, aveau să contribuie la diversificarea concepţiei muzicale şi a orientării stilistice: Mondial, Modern Group, Romanticii, Metronom, Andantino, Savoy, Grup ‘22, formaţiile feminine Venus şi Catena (toate din Bucureşti), Chromatic Group (Cluj Napoca), Cristal (Galaţi), Dentes (Tg. Mureş), Euxin (Constanţa), Amicii, Reflex, Terra Six şi Clasic XX (Timişoara), Magic (Mediaş), Carusel (Arad).

Din nefericire însă, nu a existat o implicare reală a autorităţilor sau a organizaţiilor de tineret în promovarea muzicii rock, aşa cum s-a întâmplat în Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia, ci a fost mai mult o acceptare cu caracter uşor subversiv de genul: “eu mă prefac că nu văd, iar voi vedeţi-vă de treabă, dar dacă călcaţi pe bec v-aţi ars”.

Din 1966, la Radio România, Cornel Chiriac şi Geo Limbăşanu realizează  “Metronom”, prima emisiune radio care-şi propunea pe lângă prezentarea noutăţilor muzicale ale momentului şi promovarea intensă a rock-ului autohton. Cornel Chiriac avea să aducă în studiourile radio zeci de trupe rock din Bucureşti şi din ţară fiind primul promotor autentic şi dezinteresat al unor nume precum:  Phoenix, Olimpic ‘64, Mircea Florian, Sideral, Mondial, Modern Grup  şi Roşu şi Negru.

Omniprezent la festivalurile de creaţie studenţească, Cornel Chiriac avea să difuzeze în primul rând muzica de calitate care se afla în avangardă sau ţinea pasul cu rock-ul mondial refuzând sistematic să difuzeze trupele comerciale şi pe cele care făcuseră compromisul cu puterea politică. Din nefericire, “nebunia” sa avea să deranjeze autorităţile astfel că, începe să fie şicanat sistematic de conducerea radioului, motiv pentru care “fuge” la Viena şi-şi va “muta” emisiunea la “Radio Europa liberă”.

Prima “înfruntare” mai serioasă a trupelor rock româneşti are loc la Iaşi, în aprilie 1968, la “Festivalul creaţiei studenţeşti”, acolo unde Phoenix reuşeşte să obţină “Marele premiu” şi “Premiul TV pentru compoziţie”, depăşind, atât gazdele, Roşu şi Negru (premiul III), cât  şi “bucureştenele” Mondial (premiul I) şi Coral (premiul II), trupe care aveau deja un “nume”. Televiziunea contribuie din plin la încurajarea trupelor autohtone organizând transmiterea în direct a emisiunii - concurs, “Microrama TV”, unde formaţiile se înfruntau, două câte două, în sistem eliminatoriu. Printre câştigătoare s-au aflat: Chromatic Group 3, Sfinx şi Cristal.

În acest moment, asistăm la “profesionalizarea” rock-ului românesc. Observând avantajele pe care le oferea cântatul într-o formaţie rock unde puteai să câştigi bani şi să devii vedetă mult mai uşor decât pe scenele simfonice, mulţi studenţi de la Conservator sau elevi ai liceelor de muzică devin membri ai unor trupe, asta în ciuda faptului că erau ameninţaţi  cu exmatricularea.  Sunt însoţiţi deseori de studenţi de la celelalte facultăţi cu profil artistic: teatru, arte plastice, arhitectură, ceea ce duce la o evidentă “intelectualizare” şi “încifrare” a muzicii rock din acea perioadă, care devenea tot mai puţin accesibilă “clasei muncitoare” şi tot mai independentă de “mainstream”-ul mondial, căpătând valenţe de certă originalitate.

În faţa acestei concurenţe serioase, tinerii entuziaşti de altă dată, care aveau cunoştinţe muzicale precare, au renunţat la activitate sau au preferat anonimatul restaurantelor sau al reuniunilor dansante. Puţini dintre ei, probabil doar cei care aveau o oarecare pregătire muzicală din copilărie, au avut ambiţia să reziste, înscriindu-se la “şcoala populară de artă”.

În mediile studenţeşti se răspândiseră tot mai mult ideile şi, mai ales, moda curentului “flower power”. Nonconformismul mişcării şi ruperea totală de prejudecăţile impuse de societate, normal că nu au convenit nici autorităţilor comuniste, aşa cum supărase de fapt şi autorităţile din SUA. Mijloacele mass media încep atunci o campanie sistematică de dezinformare scoţând în evidenţă doar părţile negative ale “mişcării hippie”: consumul de droguri, promiscuitatea sexuală, şi culmea ...violenţa.

Deşi mişcarea hippie a fost eminamente nonviolentă, s-a profitat din plin de sângerosul eveniment al asasinării actriţei Sharon Tate de către banda dementului Mason. În plus, găştile de motociclişti “Hell’s Angels” erau asimilate şi ele fenomenului hippie, deşi ele acţionau împotriva acestuia. Normal că presa românească nu se sufla nici o vorbă despre ideologia şi filozofia care declanşase mişcarea hippie, astfel că toţi tinerii care aderau prin modă, idei sau muzică la mişcarea respectivă erau catalogaţi din start drept “nespălaţi şi drogaţi”.

Datorită poziţiei de independenţă manifestată de Ceauşescu în timpul evenimentelor de la Praga din 1968 şi a inundaţiilor catastrofale din primăvara anului 1970, America se oferă să ne ajute atât material, cât şi moral. După mai multe combo-uri şi orchestre de jazz importante (Louis Armstrong, Duke Ellington, Sonny Rollins, Art Blakey, Dizzie Gillespie, McCoy Tyner etc), avea să ne viziteze şi una dintre cele mai bune trupe rock ale momentului, Blood Sweat & Tears, care realiza un fusion între muzica country, blues, rock, avangardă şi jazz. Toată “floarea” rock-ului românesc s-a aflat la cele patru concerte de la  Patinoarul 23 August din Bucureşti sau la cele din Ploieşti şi Constanţa.

Primele discuri EP ale unor “formaţii vocal - instrumentale” editate de Electrecord, apar la sfârşitul deceniului şapte: Sincron (de două ori, plus un LP cu melodii în limba engleză), Phoenix şi Cometele (de câte două ori), Coral, Entuziaştii, Mondial, Mamaia Quintet, Willy Donea Group, Orchestra Electrecord etc. Sunt editate şi două albume compilaţie, “Romanian Pop Music” (a nu se confunda cu seria “Formaţii pop / rock”) cu: Sincron, Mondial şi Orchestra “Electrecord”, condusă de Alexandru Imre.